E un pas spre un nou început...e un pas ce urmează a fi făcut împreună...e un preludiu la ceea ce urmează să se întâmple...
Mă simt vrăjită de acordurile melodiei...mă simt cuprinsă de mirajul cuvintelor...Mi-ai umplut sufletul de bucurie...
Am început...un dans....un dans în care ne-am cunoscut...am pornit un drum pe care am mers paralel...fără să ne atingem...dar să ne simțim...fără să ne vedem...dar să ne privim interiorul sufletului...ne-am apropiat sufletește...poate mai mult decât trebuia. Principalul vinovat?...EU...!!! De ce? Pentru că...am depășit ceea ce nu ar fi trebuit să depășesc...O limită a prieteniei...o limită ce trebuia să rămână...acolo...la nivelul de cunoaștere...atât...Și am ajuns să transform această prietenie într-o iubire imposibilă....în dorința de apropiere mai puternică...Am dansat un dans al cunoașterii și am ajuns înlănțuiți...am ajuns în punctul în care...privirile ni s-au întretăiat.....Am dansat și am mers paralel...Am ajuns la capătul drumului...Ne întoarcem unul către celălalt și continuăm....Mi-e tare teamă că se va instala durerea care m-a dominat până a te cunoaște...durere cu care eram deja obișnuită...De ce durere? Sunt prea sensibilă la astfel de momente și nu pot trece cu vederea ceea ce se întâmplă cu mine...și nici ceea ce se va întâmpla...
Acum...sinceră să fiu, simt că sunt cu adevărat alta...Nu știu dacă voi corespunde așteptărilor tale...dar din ceea ce simt eu acum....și nu simțeam înainte, din ceea ce trăiesc acum și nu trăiam înainte, deduc că am creat o nouă NELI....pentru că am vrut să fiu alta...am vrut să ies din starea în care mă aflam cu mult timp în urmă...M-ai scos din anonimat...m-ai scos din carapacea în care eram închisă și din care nu vroiam...și nu puteam să ies singură...
În acordurile acestea minunate....dansăm...dansăm înlănțuiți.....dar nu mai este un dans al cunoașterii...Ce este? Nu-l putem numi...nu-l putem interpreta...nu-l putem defini...Te întreb pe tine...mă întreb și eu...Dar eu nu-mi pot răspunde atât timp cât ceea ce ascult...și ceea ce am primit...și ceea ce dansăm...este din sufletul tău.....Sunt vinovată, nu-i așa? Am greșit cu ceva din moment ce te-am determinat să-mi trimiți asemenea unduiri melodioase....pe acordurile cărora pașii să ne poarte din ce în ce mai aproape...fără să mai ținem cont de distanță.....
E prea mult pentru mine...Din ochii obosiți de atâta durere....curg lacrimi ce îmi brăzdează obrajii și mi se înnoadă în barbă.... Sunt lacrimi de fericire.....sunt lacrimi de neputință....De neputința de a duce mai departe ceea ce s-a clădit cu multă dăruire și cu mult suflet....De neputința de a transforma distanța atât de mare ce ne desparte...în clipe care să ne facă să trăim ceea ce simțim...Nu mai am puterea de a ține pasul cu tine...mi se moaie picioarele și-ți cer ajutor ca să pot continua ceea ce am început cu atâta grijă...cu atâta dăruire...cu atâta suflet...și să nu se năruie ceea ce ai clădit cu trudă în sufletul meu TU...această speranță...de a IUBI...
O dragoste imposibilă se strecoară între mine și lungul drum ce se află dincolo de ceea ce sunt eu...dincolo de ceea ce ești tu....Dansăm...ne simțim sufletele...fără să ni le apropiem....ne simțim trupurile fără să ne atingem....ne simțim privirile fără să ne vedem...simțim atingerea mâinilor...fără să ni le atingem....am lăsat capul pe umărul tău....să sprijini cu puterea gândului....ceea ce ar trebui să fie un suflet....o inimă....care trăiește...care... IUBEȘTE...faptul că exiști...că ești acolo și mă ajuți prin prezența ta să EXIST și eu...!!!