Mi-ai agatat constelatii de sarutari pe umerii goi, si de atunci cutreier asa prin lume, infasurata in noaptea sarutarilor tale.
Tot pamantul mi-e o insula,si mie nu-mi pasa daca s-au rupt sau nu digurile la marginea lumii, daca apele au inghitit sau nu penultimii oameni, caci ultimii oameni zambind suntem noi doi.
Poate chiar acum, prin sifonierele domnisoarelor batrane se ascund pesti rosii, poate vreo meduza impietreste-n vreo oglinda sparta, dar mie nu-mi pasa, fiindca ultimii oameni care se iubesc, suntem noi doi.
Haide, fa-i loc urechii mele sa-ti gaseasca bataia inimii, infasoara-ma strans cu trupul tau, si hai sa ne amintim cum incepea povestea oamenilor care zambesc... noi doi.