MONOLOG ÎNTRU NEȘANSÃ

(personaje - eu și eul)



Mi-e gândul oprit de repetiții, ce curg dintr-o memorie a sufletului.



- Ce exterioară mi-e clepsidra de pe masă.
- Oare prin ea chiar se scurg, secundele înaintării mele? Nu, e doar nisip.
- Orice eșec, dramă, iubire, împlinire reprezintă o trecere. Iubirea nu e trecere uneori e și permanență.
- Înaintare? Care înaintare?
- Ce fel de trecere?
- Clepsidra de pe masă?



Mă macină gândul meu statuar într-o inexistență conservată de ceasornicul domnișoarei Havisham.



- Adică?
- Uit de serpentinele cioburilor...
- Nimic nu e bine. Atunci care-i antonimul lui nimic? Vreau să-l trăiesc.
- Totul?! Nu, nu, e tot la fel un adverb cantitativ. Se va epuiza cândva.
- Silabisesc organic secunda. Așteptarea – cel mai ingrat timp.
- Aștept să intru la cabina de schimb să-mi probez rochia.
- Eu aștept să mor să-mi probez ce am fost. Aș vrea să mi se aplice pe cruce anii și între ei nu vreau cratima. Timpul meu petrecut în acel interval e viața. Nu, nu doar o simplă liniuță. Ce să înțeleagă oamenii că în existența mea au fost mereu spații? Ce vor crede ei, oamenii? Dar nu vreau nici locul liber între ani. Între anii mei să puneți zâmbete că prea au fost lacrimi.
- ... O bătrână s-a sinucis ieri. Necropsia a relevat cauza morții ineluctabile: bătrâna suferea de ziduri în inimă, o afecțiune gravă reflectată într-un comportament psihic labil... Asta a fost explicația lor. Restul l-a făcut cuțitul. Despre el de ce nu spune nimeni nimic?
- M-am uitat la un om ce nu mai credea în nimic. În loc de ochi îi crescuseră două răni, ce-i sângerau când privea lumea.
- ... Simțul umorului dragul meu, te ajută să pui laț neîmplinirii...
- Ce absurd, iar am văzut un om obez! Ar trebui să se simtă umiliți de ei înșiși că nu devin de două ori oameni în spirit, ci în fizic.
- De parcă oamenii văd altceva decât trupul lucrurilor.



Spun că iubesc și în ochii oamenilor mă descalific ca om.



- !Iubesc! – predicat al neșansei...
- Întreb un prieten vechi ce mai face. Mă suspectează de indiscreție. Și atunci plec mai departe. Tot mai bine e cu mine... Eu nu mă suspectez decât de vreo boală.
- Aș vrea să vindec oamenii de nostalgie. Când încep, sindromul ăsta mă copleșește dintr-o dată. Auzi, tu mă asculți?
- ... Da! uite păsările încep să-și pregătească aripile și gândul pentru plecare. Se aude vânt de toamnă.
- Eu vorbeam de nostalgie... Ai cunoscut-o?
- ... Da, păsările! Ele ascund mereu ceva din înalțimi.
- Nu, nu îți vorbeam de păsări!
- Mi-ai aruncat o provocare...
- Oricum nu mai contează.
- Ieri am fost la Biserică. Era aproape pustie. Pașii oamenilor la acel timp se îndreptau spre alte deveniri. Am îngenuncheat într-un colț. În fața mea într-o icoană Mântuitorul aștepta. Rugăciuni de început, împotmolite în absență, în netrăire și apoi gândurile ce curgeau în liniștea mea. Îmi plângeam nimicnicia fără lacrimi ușor, aproape stins, cu ochii închiși. Halucinant, un zgomot brusc m-a smuls din preaplinul tumult. În spatele meu, un bărbat își retrăsese mâna din geanta mea răsfirată pe un scaun din strană... Să fii fost rugăciunea lui?!... Hm! un om îngenuncheat în rugăciunea trădării. În ochii acelui om am văzut pentru prima dată răul.
- Când vorbeai de păsări... Mi-ai spus că nu sunt păsări...
- Þi-am spus că nu mai contează. Ce-ți spune ție hazardul?
- Vorbeai de oameni, nu-i așa?
- Da.
- Și plecarea?
- Înainte de plecare e vântul de toamnă.
- Am întâlnit un cerșetor cu vocație prăbușit într-un colț de stradă. Peste el trecea nepăsarea oamenilor. Și atunci s-a ridicat: “acum sunt liniștit, și eu sunt asemeni lor”, nu mai există nici vină și poate nici milă.
- Nu-mi spui nimic nou. Eu am întâlnitpe stradă un orb ce cu o mână întinsă implora trecătorii, cerșind o parte din întunericul lor. N-a primit nimic. Atunci orbul a strigat: “eu văd că nu vreți să mă ajutați!”.
- Într-una din zilele mele și eu m-am întâlnit cu cineva: cu timpul meu. Și-atunci l-am recunoscut: “E timpul meu”. M-am dovedit prea posesiv căci nu prea a sălășluit în drumul meu.
- Iubirea e un sentiment inexigibil. Prin generalizare a devenit mediocru.



Străbat interjecția luptei dintre oameni și eu iar la sfârșit semnul întrebării...



- ... Și începutul...
- Începutul n-a fost timp, a fost geneză de sentimente. Oamenii au inventat ceasul pentru a ține veșnicia într-o cutie cu cifre.
- E greu, e trist... e devastator să fii om dar e suprem atât cât poate fi supremul omenesc. Cine sunt, ce vreau, ce pot să fiu, ce n-am putut să fiu? Nu știu de unde să încep! Nu știu ce să încep! E ca și când totul ar fi acel punct pe care nu-l pot găsi. Un punct suspendat ce poartă stigmatul rătăcirii mele. Merg în derivă... spre mine. Sau poate spre sufletul meu. Din fericire, sufletul nu se poate opri. Nu se poate opri acolo unde omul își abrutizează eul prin acțiune. El merge, trece prin timp în același trup, care i-a mutilat ființarea. E o separație tristă între om și acel univers numit conștiință. Îmi plec privirea în pământ, să fiu pământ... Acolo la acel nivel totul e încă spre devenire, nimic nu e prins într-o ipostază. Mai mult de o viață... Norii se scurg spre marginea lumii.
- Ai cunoscut vreodată disperarea?
- Când o silabă poate spune un chin nemărginit, mă pierd printre cuvinte.
- Nu prea știu eu ce trebuie să caut...
- Nimeni nu știe... fiecare caută în felul său. Și negăsirea poate fi o soluție.
- Adică eșecul?
- Nu, doar neșansa.
- Neșansa de-a fi om. Neșansa, nu. Supremația.
- Există totuși o inadvertență a destinului: cutia Pandorei, ascunde uneori și fericirea.
- La fel de putredă ca tot ce-n lumea asta-i efemer. Ce trist e acest pământ în care noaptea poposește mirâdu-se neîncetat că întâlnește atâta întuneric. Pământul tresaltă în agonie sub pașii pierduți.
- În fiecarezi Dumnezeu pune pe cer un nou răsărit. Chiar și în zilele cu furtună...
- Furtuna răscolește teama în om și-n pământ.
- Doar omul a fost plămădit din pământ. Or fi și momente în care de-aceleași furtuni se lasă străbătuți.
- Nu. Pământul n-are puterea să strige, iaromul nu areputința tăcerii.
- Crezi că acest pământ ți-a fost cândva trup?
- Mă întrebi de cred?
- Și-atunci de unde a apărut carnea?
- Îndoiala în adevăruri fundamentale sună precum teoria copacilor ce cresc cu rădăcinele spre cer.
- N-am înțeles! De ce carne și nu pământ?
- Pentru că suflul vieții nu va fi niciodată înțeles de o făptură plămădită din pământ și vis.
- Nu cunosc nimic din toate astea...
- Cunoașterea n-ar împlini nimic.
- Și să simt e prea târziu.
- Acest din urmă timp “târziul” își va găsi cândva chemarea și-n simțire, numai ușile... ușile, să nu fie închise...



Părăsesc spațiile întregindu-mă eteric, organic în alte dimensiuni mai puțin pământești. Mă întorc vinovat. Iar am greșit drumul.