Lasa-ma sa-ti vorbesc despre singuratate.

Lasa-ma sa-ti vorbesc de noptile in care adormi cu ochii strans inchisi si mana inclestata langa inima, inchipuindu-ti pentru o clipa ca auzi respiratia ei lenta si calma langa tine. Si deschizi ochii, si privesti locul gol, si stii sigur ca ea a disparut cu o secunda mai devreme, iar daca aprinzi suficient de repede lumina o sa mai vezi inca urma trupului ei disparand incet dintre cearsafuri. N-ai aprins niciodata lumina suficient de repede.

Lasa-ma sa-ti vorbesc de diminetile in care te trezesti cautand ceva nedefinit, dar atat de aproape incat cu siguranta ca daca incerci o sa poti sa-l atingi. Atat de aproape... si totusi niciodata acolo. Atat de departe... Deschizi ochii si iluzia se risipeste brusc, lasand in urma pumnii stransi si un inceput de lacrima in coltul ochiului stang.

O vezi pe trecerea de pietoni, traversand strada in drum spre servici. E ea? Imposibil. "Imposibil". Cuvantul ti se rostogoleste prin creier, urland sa fie rostit. Spui cu voce tare: imposibil. Nu se poate sa fie ea, e doar o coincidenta, o amintire prin asociere. Si atunci de ce simti nevoia sa mai privesti o data, doar ca sa fii sigur ca te inseli?

Privesti absent ecranul mat. El o intalneste pe ea intamplator, intr-unul din compartimentele trenului de Marseille, la cinci ani de cand s-au vazut ultima oara. Ea e inca singura, preda istoria artei la Paris. El a iesit dintr-un divort stupid. Locuieste tot in Piata Montmartre? Nu, s-a mutat, iata noua adresa. Si numarul de telefon. Ma cauti? Da. Ce stupid ne-am despartit ultima oara. Oare de ce ne-am certat? Nu-mi aduc aminte. Eram prea tineri si nu aveam rabdare. La plecare el ii saruta mana galant, iar ea ii zambeste simplu, ca unui vechi prieten demult uitat. Trei luni mai tarziu se casatoresc - si totul datorita unui obscur functionar de la ghiseul de bilete care le-a vandut locuri in acelasi compartiment.

Cineva mi-a spus odata ca nu e sanatos sa privesti prea multe filme. Sau sa citesti povesti de iubire. In definitiv, toate reprezinta vise, aspiratii, creatii ale unui om. Si-atunci iti vine sa te intrebi: si totusi, nu exista iubire perfecta si fara pata? Ce s-a intamplat cu "si au trait fericiti pana la adanci batranete"? Spune-mi!

E simplu, spune el. S-au casatorit si au plecat in luna de miere la castelul zmeului. Dar odata ajunsi acasa, au inceput necazurile. Ea ii reprosa tot timpul ca mama lui considera ca ea nu e indeajuns de buna pentru el, si cu siguranta n-a meritat sa isi puna viata in primejdie pentru asa o nora. El incerca sa-o convinga ca EL, si nu maica-sa, e cel cu care s-a casatorit. Apoi serile el a inceput sa plece de-acasa, la inceput rar, apoi din ce in ce mai des. Avea noi prieteni, unul din ei chiar ruda indepartata a zmeului, si colinda cu ei prin baruri pana noaptea tarziu. Ea a renuntat sa-l mai cicaleasca, a renuntat si sa se mai lupte pentru ca ei doi sa fie impreuna. Oare luptase vreodata?

Pana la urma s-au despartit. Ea s-a casatorit cu un om obisnuit, cu o slujba obisnuita, care si-a luat inima in dinti si a cerut-o de sotie. El s-a insurat din nou, si ironia sortii, cu sora amicului sau ruda de departe cu vechiul sau dusman.

"Si?", intreb eu. Si au trait fericiti pana la adanci batranete, spune el. Numai ca viata nu e niciodata asa cum crezi. Viata e ceea ce se intampla cu tine in timp ce faci planuri, te ia si te arunca si te poarta pe unde nu te astepti. Si nu stii daca peste trei ani, intr-un compartiment al trenului de Marseille, n-o vei intani si tu pe ea, cea care ti-a fost cu adevarat destinata.

Si poate are dreptate. Poate totul e adevarat. Si poate destinul ne va aduce fata in fata, pe o banala bancheta de tren, intr-o banala zi de luni. Dar nu pot sa nu ma intreb... si daca n-am sa te recunosc, aleasa a mea? Si daca dupa doua ore de conversatie banala o sa ne ridicam si o sa disparem din nou in ceata umana din care mana intamplatoare a unui functionar obscur ne-a ales si ne-a adus impreuna? Si o sa ne petrecem apoi restul vietii mereu cautand, mereu alergand dupa ceva ce nu putem numi, dar spre care tindem cu toata fiinta...

Lasa-ma sa-ti vorbesc despre singuratate. Da, locuieste la noi. Si a promis ca o se mute imediat dupa ce vii, asa ca probabil ca n-o sa va vedeti. De fapt, sper sincer sa nu va intalniti niciodata.



Leiden, 18 mai 2002