Am fost chemat în perimetrul interzis când somnul prânzului era cel mai dulce. Moleșeală în oase, căldură de foc în creștet.
Urc treptele spre terasa templului. Bambuși înfoiați ca niște curcani sprijină cerul pe terasa de marmură vișinie.
Maestrul stătea așezat, neclintit, asemenea unei piese de șah. Brusc, neliniște. Fața îi e sculptată din același material ca și stânca piscului proaspăt deszăpezit.
Salut, apoi mă așez; teaca săbiei răsună sec asemenea unei chei ce pecetluiește un lacăt. Unde e timpul? Aud doar vocea tăioasă: “Ești?” Cum adică să fiu? Normal că sunt. Dar aș vrea să mă lase acum să mă odihnesc. Mă dor brațele, picioarele, spatele și gâtul de la orele interminabile de antrenament. Mă doare rana de la braț cusută de dimineață cu fire de bumbac alb. Aș vrea să mă odihnesc…
“Ești?” Da, sunt, îmi e dor de acasă, îi spun. Am impresia că urc un povârniș lunecos și nu mai găsesc zarea. Da, sunt, din oase tendoane și mușchi. Inima o simt și în buricele degetelor, când căutăm pe întuneric flori de chao-li. Trăiesc, iubesc, am o prietenă acolo departe, în Carpați. Deci sunt.
Unde o fi plecat timpul? Simt cum toate cuvintele mele s-au rătăcit în hăurile prăpăstiilor, inutile, moarte.
Nu înțeleg. Sau… . Mă surprind examinat. Aerul din jurul meu devine deodată clar. Între mine și statuia vie de bazalt nu mai e loc de fugă. Asemeni apei mă învolburez și neputința mă apasă pe suflet. “Ești?” Adică aș putea să nu fiu? Ce este atunci tot teatrul ăsta cu ochi, cu peisaj, interior, exterior, gânduri, sentimente, păsări, sâni de lotus, durere?
“Ești?” Nu, adică da. Nu, nu mai știu. Îmi e frică, simt un fel de moarte ce mă împresoară fără șansa de a mai scăpa. Lumea nu se mai vede așa cum o știu. Mă dor venele tâmplelor. Nu mai există nici nordul, piatra e un burete cald, iar iarba, o stranie pribegie a celor morți. Cad. Nu mai sunt eu. Nu mă mai recunosc. Am haine de demon și înger. Nici unele nici altele nu îmi țin de cald. Mi-e frig.
Nu mai vreau sa aud întrebarea fatală. Mi-e mai ușor sa duc pe gât o ghilotină plină de seul atâtor gâtlejuri tăiate decât întrebarea…
“Ești?” Sunt lac de sudoarea cu miros de om. Un fluture mi se așează disperat pe umăr: “Prietene, ajutor! Mi-au năvălit păianjenii în cuib, iar copiii încă nu-mi pot zbura. Nu mă lăsa, omule!”
Mă ridic asemenea unei scântei din cetină aprinsă. Sabia rămasă pe pardoseală zăngănește asemenea unui lacăt deschis. Urmez minunea de argint înaripat printre bambușii grăbiți în urmă-mi, treziți și ei de ecoul strigătului de fluture. La cuib, năvălitorii pregătiți de prăpăd, se opresc speriați. M-au înțeles cu greu. Vinovată e fapta care face să înghețe în nemișcare de moarte aripi de fluture ce încă nu au reușit sa zboare.
Liniște. Pe terasă, maestrul meu în picioare. O rază de soare îi e chipul. Pe teaca săbiei mele e înfășurată o minunată eșarfă albă, asemenea razelor răsăritului. Cu ușoară înclinare a capului, mi-o oferă ceremonios pe palmele mele transpirate. O lacrimă de fericire îi scapă dintr-un colț al ochilor lui de șoim. Nu e o lacrimă, ci un fluture, șoptind cu fiecare tresărire de aripi: “Ești, ești, ești!”