“Găsești flaconul acela ce-ți amintește, parcă,
De-un suflet ce, din nou spre viață se încearcă.”


Cheamă-mă lângă tine și minte-mă că iubirea e doar un joc uitat în asfințit. Minte-mă că sunt doar un copil pe care soarta îl reneagă. Minte-mă! Eu sunt una și aceeași indiferent cum vrei să mă privești. Eu mă voi retrage din lumina reflectoarelor. Dar tu uită tăcerea din acel moment. Uită refuzul, uită gura care a rostit sau nu adevărul. Uită dorința. Uită împlinirea. Uită. Eu voi uita la rândul meu tot. Voi uita parfumul ce m-a obsedat toată noaptea, pierdut pe patul meu, voi uita visul în care apari așa cum mi-am dorit. Voi uita că am gândit că nu vreau să se termine. Voi uita că am închis ochii și am simțit ceva ciudat. Despică-mi pieptul și află-mi suferința, străpunge-mi inima și vei simți poate căldura. Sângele va curge pe mâinile tale și îți va aminti de clipa în care ai explorat ființa.
“Nu râd, nu plâng vreodată: rămân în veci mireasă.”
I-am rugat să mă lase doar câteva minute singură în cameră. I-am rugat să nu mă întrebe dacă mă simt rău sau nu. Doar atât! Și am și auzit de undeva din spate: “Se simte bine?” Și de altundeva: “Poate se va sinucide!”
Nu au înțeles nimic. Au recepționat tristețea de pe fața mea, dar nu au observat și dorința mea de viață – acum mai mult ca niciodată – sau cel puțin înverșunarea cu care am să mă opun Ei.
“Nu vreau decât să fiu singură în colțul meu și să plutesc peste fapt." Am mai văzut doar patru pereți albi, încărcați cu tot felul de ornamente ciudate sau ascunși în spatele unor obiecte cărora eu nu le găseam rostul. Și în afară de canapeaua din piele neagră, televizorul la fel de negru, rafturile pline de cărți și alte “câteva” pe care nu le-am mai luat în seamă…mi-am pierdut ideea.
Am resimțit acel fior care a pătruns în singurătatea acelor încăperi; momentul în care m-a învăluit sentimentul de vinovăție – n-am fost acolo. Ar fi fost mult, mult mai bine să trăiesc eu coșmarul. Dar El nu! Lui nu îi este permis să sufere. El nu este destul de puternic să ducă asemenea greutate. Dacă se va prabuși la mijlocul drumului?
Așteptam o veste, iar fiecare secundă era un kilogram în plus. Devenise totul atât de apăsător…. N-am zărit telefonul, dar m-am gândit că se ascundea și el pe undeva.
Ei și-au găsit de discutat în camera de alături, departe de gândurile mele. Savuram momentele de singurătate cu plăcerea și ardoarea omului încărcat de aur masiv. Cineva – poate unul din ei – le-a dezvăluit adevăratul motiv. A împărtășit tuturor tristețea mea și cauza pentru care am cerut ca nimeni să nu fie lângă mine și să mă citească, să mă traducă, sau ce o mai vrea să facă.
Așa poate că vei afla și tu de ce am mobilul închis și de ce m-am mutat din vechiul apartament tapetat cu povești mărunte sau cu flori mari în bucătărie și pe hol.
Dar vreau să revin la gândurile mele, la starea mea…cu ușa încuiată, într-un colț al canapelei…și să plâng visarea; geamul să fie deschis și cineva să îmi surâdă din stradă.
Am mai stat așa vreo două ore. Mi-am amintit cum, cu lumina stinsă, în miezul nopții, când doar Luna mai încerca simțirea, cuvintele explodau prin degetele antrenate de furia gândului, se dezlănțuiau sentimente mai puternice decât infernul îndurat zilnic...doar hârtia, mâna și pixul, în întuneric, și mintea bolnavă ce își permitea să erupă…Era textul meu, lipsit de pudoare, plăcut, morbid, neted sau plin de asperitați.
Scuip acele, dar mă zgârie.
Am încercat să chem pe cineva care să umple golul din pieptul meu. Am încercat să adopt ceva. Era mult prea târziu și toți dormeau.
Totul fusese atât de frumos încât am crezut că moartea e ireală, că făcea parte din visul pe care îl avusesem cu numai o seară înainte, visul pe care ți l-am povestit…durere, uitare…
Am fost nevoită să înteleg cuvintele bolborosite, să suport tabloul crud – sute de flori aruncate – și să parcurg drumul singură.
“Odihnească-se în pace!”