Doru

Acum doua zile am primit o corespondenta din tara care imi spune la post scriptum ca ..a murit rasul.

Imi relata Stefan, prietenul meu, cum ca la televiziunea nationala mi se pare, intr-un reportaj din tara, cineva din Turda se plangea ca le-a murit rasul. Rasul de la gradina zoologica fireste, dar reportajul arata pe cel intervievat cu lacrimi in ochi. Se gandea poate la grijile nenumarate de ieri si de azi, la visele lui neimplinite ca si ale altor romani care nu mai pot rade de atatea sperante inselate.
Scrisoarea continua cam asa: “Doru Stoenescu nu mai este. Da, ai citit bine, Doru s-a prapadit”.

Atunci am simtit ca si mie mi-a pierit rasul. Doru mi-a fost coleg timp de mai bine de zece ani la Registrul Naval Roman. A fost pentru mine si pentru toti cei 70-80 de colegi cel mai bun camarad.
A fost cea mai pitoreasca figura pe care am intalnit-o vrodata.

Trebuia sa stii ca a venit 1 octombrie pentru ca Doru incepea sa poarte balonzaiderul, iar de la 1 decembrie, niciodata mai devreme, caciula si paltonul, pe care le lasa, indiferent de vreme, doar la 15 martie.

Avea notate toate glumele si bancurile pe care le-ai fi putut sti si adeseori trecea prin birouri la vremea pranzului sa-ti mai spuna “una buna”, care era cu adevarat cea mai buna dintre ultimele pe care le-ai auzit.

Daca afla ca vroiai sa-ti pui vie, sa-ti cumperi niste stupi sau ca te-ai inscris la doctorat, Doru, in ziua urmatoare, se prezenta cu o carte de specialitate noua sau dintr-o editie antebelica cu care s-ar fi putut mandri orice anticar. Defectul lui era ca pe toate cartile pe care ti le imprumuta gaseai scris invariabil: “Furat de la Stoenescu”.

Aveai un necaz, Doru afla si te intreba pe departe ce s-a intamplat, avea un sfat folositor care de cele mai multe ori era singurul bun pe care 1-ai primit. In plus iti mai povestea inca alte cateva intamplari asemanatoare necazului tau in care pagubasul era mult mai pagubit ca tine. Pana la urma iti venea sa zambesti imbarbatat sau macar sa faci haz de necaz.

Aveai nevoie de bani, Doru iti imprumuta. Daca nu avea, gasea el un cumnat care tocmai facuse CAR sau nu stiu cum, se facea luntre si punte si oricum nu-ti zicea “Nu”.

Doru avea notate zilele de nastere ale tuturor colegilor si cunoscutilor, pe care fara deosebire ii felicita personal sau telefonic. Primeai felicitarile fie ca erai coleg de birou, lucrai in aceeasi intreprindere, fie ca te transferasesi de zeci de ani, in Bucuresti sau la Piatra Neamt. Mai mult, multora dintre colegii mai apropiati le stia si zilele de nastere ale celor din famile.
Peste zi iti amintea, ca nu cumva sa te faci de ras ducandu-te fara flori acasa, de ziua sotiei.

Doru nu dorea nimic: nu dorea deplasari in strainatate, mariri spectaculoase de salariu sau invoiri. De fapt se invoia cam la doua luni, a doua zi dupa ce dona sange. Era donator voluntar cu vechime.
Ce mi-a ramas insa ramas adanc intiparit in minte este o intamplare petrecuta prin 1988.

La un mare miting a lui nea’ Nicu am fost dusi cu turma, aproape toti salariatii din Palatul CFR, unde functioneaza si azi Registrul Naval. Ni s-a spus sa nu avem nimic in maini, de buna seama de frica vreunui atentat.

Doru avea tipicurile lui. Nu putea merge pe strada, Doamne fereste, fara servieta lui de piele, cusuta si rascusuta in care avea “pachetul”, ziarul, nelipsitele pungi de un leu si alte cateva nimicuri folositoare lui si altora. Bineinteles baietii cu ochi albastri 1-au vazut si 1-au oprit la intrarea in Piata Palatului, l-au scos din coloana si Doru al nostru a dat declaratii la Ministerul de Interne pana seara.

A doua zi, mare tambalau mare. Sedinta in sala de festivitati a Ministerului Transporturilor, cu un tip de la Sector in cursul careia Doru trebuia aspru criticat in fata colectivului. Ei bine, Doru a gasit timp si inima ca sa treaca prin birouri sa discute in soapta cu majoritatea dintre noi si sa ne roage cu lacrimi in ochi sa nu-i luam apararea ca nu cumva sa ne facem vreun rau. Ne-a explicat ca cei de la Sector si “baietii” vor satisfactie, sa vada Partidul ca ei si-au facut datoria. In plus daca noi suntem “cuminti”, lui ii vor da cel mult o mustrare pe linie administrativa si cum pe la noi fiecare minune tine trei zile, lucrurile se vor uita incet-incet.

Dupa cum insa vedeti, lucrurile nu s-au uitat. Imi este rusine ca atunci nu m-am ridicat in doua picioare sa spun tare cele de mai sus. Sa spun cine era de fapt Stoenescu Theodor (cu “th”cum ii placea lui sa sublinieze).
O lacrima pentru Doru si Dumnezeu sa-l odihnesca.

Toronto, 1998