Cand un inger isi smulge o aripa

A cazut o petala dintr-o floare. S-a rupt un colt dintr-o stea. O raza de-a soarelui s-a inecat in mare. O inima s-a frant. Un vis s-a spulberat. O mama s-a stins. Un copil si-a pierdut jucaria iubita. Iar leaganul agatat in copac si-a pierdut stralucirea si scopul. (de a arata unui copil cerul).
Toate aceste lucruri pierdute se afla sub aripa unui inger. Unui inger copil, cu aripi albe si moi. Noi doar trebuie sa le redescoperim. E drept, ca atunci, ingerul simte durerea noastra, o simte cu fiecare pana smulsa pentru fiecare lucru regasit. Dar el sufera in continuare pentru noi. Este atat de fericit cand poate da o parte din el pentru sufletele noastre. In acele momente plange si lacrimile lui nu se sting pe obraji, ci zabovesc in ochii nostrii.
Ah, Doamne, vom cunoaste oare vreodata acea durere pe care o simte un inger? Durerea fagaduita primului om, primului inger. De fiecare data cand suntem prea duri pentru a regasi lucrurile ascunse sub aripa sa, se intristeaza. Se cuibareste intr-un colt al sufletului. Vrea sa ne ajute, sa ne dea el, cu mainile sale tot ce se afla sub aripa sa. Si atunci intr-un moment de disperare si credinta incearca din rasputeri sa-si smulga aripa. In locul ramas, sangele e un apus de soare, si se scurge pe pamant, in locul lui crescand maci. Isi priveste aripa, cu ultima sa rasuflare ce-i mai da putere, si o mangaie cu degete slabite. Apoi vede oamenii, cum se reped la lucrurile regasite, ca niste lupi flamanzi; nu au observat bucuria din ochii lui. Mangaie in continuare, cum ai mangaia crestetul unui copil, aripa smulsa de la locul ei. Moare, cu zambetul si fericirea ca ne-a putut darui o parte din sine.