Din volumul "Fiziologia poeziei"
III. Contemplarea lumii din afara ei




I

Durerea poate fi întruchiparea vitală a erorii.
Ea stă la rădăcina cunoașterii și a revelației: nașterea.
Organele noastre de simț sunt balanțe delicate ale durerii. Culorile, albastrul de pildă, roșul de pildă, sunt stinse și suave dureri ale vederii.
Nu receptăm realul prin simțuri, ci durerea lui. În acest sens, bunul simț este obișnuința și practica durerilor convenționale. El poate fi considerat ca o reacție melodică a organelor, iar nu ca o posesiune de informații reale.
Durerile suave pot părea adevăruri obiective, dar ele nu sunt decât împliniri nespectaculare ale erorii. În existență, epica este organul colectiv al durerii. Îndepărtare de legi, ea constituie un real al obișnuirii su neobișnuirii cu realul, iar nu un real al realului.


II

În cazul durerii fizice ne apare mai distinctă interdependența dintre eroare și durere. Un os rupt, adică un os în afara legilor de os, adică în eroare, provoacă restului organismului din care se compune durere pâna la urlet.
Legea este cea care resimte eroarea. Am putea afirma că legea este ce care resimte durerea, legea în diferitele ei încorporări.
Durerea abstractă, mai puțin sesizabilă, se manifestă prin angoasă, prin neliniște calmă.
Epica poate fi carecterizată prin neliniște calmă, iar în corespondență literară, eposul și culminația sa, mitul, prin actul întâmplării, considerând întâmplarea o îndepărtare de lege, adică o eroare, se întruchipează vital prin durere.
Subiectul eposului este eroarea.


III

Înțelegând durerea ca pe o formă a erorii; eroarea ca pe o îndepărtare de lege; legea ca pe un “fiind” al lui “este”; simțim durerea ca pe o îndepărtare de “este”; ca pe o îndepărtare fie în imaginar, în nefiind, fie în obiecte, în murind.
Ne representăm durerea ca pe un orice alt număr în afara lui unu.