Astăzi m-au speriat de toamnă
o sută de ciori deodată
m-am întors la casa pustie
am deschis cercul iluziilor
și am citit despre îngerii proaspeți,
programabili duminica la ora patru,
nefumători, gata peste două saptămâni,
prieteni virtuali perfecți, constiincioși,
care răspund la mail-uri in 24 de ore…
înstelați : ) …cu aripi egale

cine a spus ca asta tre să fie o poezie!
ah: Sângele colora hiperspatiul
gemerând… ar fi putut fi un vers…
dar cuvintele s-au limpezit a înserare
îngerii vechi, uzați de înțelegere
și-au socotit aripile:
două, stânga mai mare
și au rămas așezați în linie
fără inspirație – adulmecând
în răspunsuri câte un semn de întrebare

pur și simplu se înnoptase, adică…
„visele și-au întors fața spre mare”
doar nebunia orelor continua
maimuțărindu-mă desenând pereții
jumătate lumină, jumătate tăcere –
era una din acele clipe în care
imaginea din oglindă întârzie să apară,
îți privești instinctiv degetele
și totuși nu ești sigur că exiști

duci mâna la tâmplă, clipești,
ridici privirea - spre tavan, desigur,
apoi cobori spre tine însuți
căutând cu un zâmbet mecanic
câte un înger, ceva acolo, orice…
de care să îți împiedici tăcerile,
duci toate ceasurile într-altă cameră,
închizi cercul iluziilor,
nu-ți mai amintești ultimul vis frumos
dar încerci – sigur, cu lumina aprinsă…