Kamir fuge.
Cu ochii , cu buzele , cu gandul necules de pe crengile tacerii ,suspendat in cheamarea imperativ rugatoare:
-Kamir!!!
Dar Kamir fuge mai departe , cu fruntea , cu mainile , cu sufletul.
Universul se cuprinde-n doua si el a cuprins deja jumatate.
Hoinareste printre galaxiile proprii cu sistemele lor solare in care viermuieste , bazaie , urla viata intre doua foarfece uriase , inceputul si sfarsitul, tintuita de pamantul rodind neputinta , chemandu-l , imbiindu-l cu plaga vremelniciei sale, lacrimile sale rodnice.
-Kamir!!!
Vocea e moale , imbatatoare , ras zburdalnic.
Kamir se opreste la granita jumatatii sale de univers.


***


Kamir fuge mai departe , cu gandul , cu sufletul.