De ce îți este frică?


Þi-e frică să citești
Ceea ce scriu, și totuși,
Gândul că te confrunți cu-o altă lume
Te-ndeamnă să citești mai mult.
Regăsești poate în cuvintele mele
Senzații ale copilăriei.
Părerea de rău că nu mai ești ce-ai fost
Te apropie puțin de mine.
Ai fi vrut poate să cunoști mai profund
Felul în care eu
Realizez realitatea,
Însă un val de mister și de tăcere
Mă înconjoară de pretutindeni
Și, oricât ai citi,
Oare ce ai mai putea înțelege din mine?
Adâncurile din care provin,
Întâmplările vieții mele,
Simplitatea cu care-ți prezint tainele de nepătruns
Ale ființei ce sunt,
Te fac să-ți fie frică să trăiești și să gândești,
Te fac să pierzi certitudinea aparent logică a existenței;
Trăiești și gândești din instinctul vieții,
Þi-e frică totuși ca acest nou
Ce ți-a cutremurat sufletul la prima citire
Să nu te cucerească, să nu te domine, să nu te facă sclavă.
Neliniștea ta ar putea fi primul semn al iubirii,
Faptul că te-ai gândit la ea arată adevărul
Și a pluti… că nu ți-e frică de ceea ce simți,
Ci de ceea ce aș putea să simt eu,
De posibilitatea ca eu să nu-ți răspund cu aceeași intensitate,
De ideea că tot ce e frumos e efemer.
Dar, ce mai contează timpul, când putem afla veșnicia într-o clipă?
Dacă vreau să fac tot ceea ce-mi spui tu, de ce îți este frică?