Vrei moarte? Îți dau moarte! Privește-mi higrometrul, mi-e greață! Am sângele ud de atâta moarte. E afară, e cald. Lipește buzele de ecranul de sticlă al higrometrului și respiră-mi câlții din vene. Tu n-ai moarte, ai plămâni de burete, pe tine te brăzdeaza alveole, părul îți străpunge trupul oprindu-se în tălpi. Prin părul tău lipsit de higrometrul meu curg plămânii mei, sângele meu, așa! Iubește mă!
Iubește mă! Sunt închis într-un tub de lemn cu clapă de orgă la capăt. Vâră te rog unghia în tubul de lemn și apasă o dată clapa aia! Așa!
Acum mii de păsări zboară deasupra plopilor cu cilindri.

Acel umor al cretinilor Zâmbind te iubeam când cuțitul îți strălucea în pântec luna și stelele, iar sub ele un cioban înciudat privea împreună cu oaia lui cea vie la oaia lui cea moartă deasupra pământului de sub stele și lună strălucite de cuțitul din pântecul în care te ucideam zâmbind.

În pântecul tău se află un aparat de sudură, gata să ne pecetluiască amorul. Să ne facă mai frumoși, mai înalți. În plămânii tăi înnoată deja peștii pe care îi vom prăji cu pietrele din vârful degetelor. Avem deja douăzeci de degete înflorite în patru ghivece bine udate cu grafit și cerneală.

În orașul meu totul se face cu picamărul, adică pe dos. Transmisiunea aerului comprimat prin tuburi se pare că e importantă pentru nașterea copiilor în casele în care se nasc ei. Tu treci peste toate acestea și vii și te duci de nici nu te mai văd. Cel mai repede se mișcă încheieturile mâinilor albe albe fără sfârșit cu fața mea îngropată acolo fără sens în urmă.

Motanul meu și cu mine, noi nu suntem înnebuniți ca tine. De fiecare dată la capătul unei lese minuscule stăm amândoi și privim sutele de concerte și le auzim cum se plimbă mândre pe scenă. Facem apoi pipi în răzoare și mergem la școală purtând ghiozdane multicolore. Fiecare copac e un loc unde stăm și ne uităm la altceva. Iar jos, pe deasupra noastră ne gândim cum trec troleele, fiecare cu lesa lui mai mare decât a noastră. Niciodată nu am ajuns teferi la școală, ghiozdanul multicolor al motanului meu!

Mulți cred că Zenon a făcut paradox. Și eu cred asta, dar fără să mă gândesc la ea parcă nici nu le-ar fi făcut el, ci toate frazele le scriu până la jumătate, uneori mai iau și de la mijloc să încapă mai bine draga de ea e atât de cald și nu mă mai gândesc la nimic.

Totul și Anume au început, puținele lucruri pe care le de-numesc astfel, într-o seară într-o cameră cu foarte multe colțuri, în care pătrundea perpendicular lumina prin intermediul unui bec închis dinspre mulți pereți de un cilindru metalic. Ce n-ar fi putut, să zic, ști acel bec era Orbecăiala Edificatoare care eram Eu în Colț, stăteam și numeam diferitele lucruri și mă credeam Peșteră Ascuns. Ce era în conul de lumină, era o masă stânga-dreapta două scaune noi doi oameni eram speriată, părul lui lung și des parcă-l vedeam cum se prindea singur la spate cu un elastic, nu știam ce făcea cu mâinile, eu eram Speriată, el era Altul și am uitat Tot.


Clic.
alo?
ahem hm... Mda.
heei, salut, ce...
a mișto, când, acum te-ai întors?
da, și eu am fost, e o cabană pe undeva acolo sus, nu mai știu cum se...
da, exact!...ce mișto!
....hahaha...
...da, îhî...
e, eu de-abia acum m-am trezit, înjunghiat de fusul orar...
...de fusul orar...îți place?...zbor în păsările sunelelor de ciocan ca un cuib despletit...
...e, sunt poet, ce pula mea...
ce mă, râzi de mine?
da’ de ce râzi? parcă ai porni un motor de dacie...
...hihihihi...
...bă da și eu mai râd ca cretinu’ da’ tu ești și mai și...

...alo, mai ești acolo?...
HAHAHAHA cine a murit mă, ești tâmpită?
...ce-ai mă?...
...băi tu plângi?
a, iartă-mă dar n-aveam de unde să...
...că...
îmi pare atât de rău, doaaaamne ce căcat, hai că vin imediat
dar...
nu da’ credeam că e mai bine să…
poftim?
și mai cine?
cum adică acum zece ani? cum păi până acum nu mi-ai spus că...
nu e ceea ce cred eu? da’ de unde să mai știu eu acuma ce să cred?
...îmi pare rău...
băi, îmi pare rău, da’-ți dai seama că m-ai dat peste cap, cum să vorbesc...
îmi pare rău, da, sunt un cretin, acuma ce să zic...
hai, nu mai plânge, și-așa mă simt ca un căcat...
...un câine alb? ce câine alb?...
...păi, când ți-ai luat câine?...
...e mort...sigur nu vrei să vin să vorbim?
...nu te cred? cine a zis că nu te cred? eu ziceam doar să vin să...
...nu n-am rândunele pe balcon...
...da, știu cum arată...
...ești o rândunică mare, mare...
...ce se aude? ce ai spart?...
...hai că mă enervezi...
...termină mă cu căcaturile astea de cioran...
...da, ce să zic...
...na, tot e bine că acum râzi...
...iar faci ceva cu telefonul ăla?...
...pa? cum pa că n-am lămurit nimic...
...cine țipă acolo mă?...
...alo?..aaaaaaaalo!
...băga-mi-aș pula, tâmpita dracului!...aaaalo!
futu-i mă-sa de situație!
Clic.


Oare unde o să ajung dacă tot timpul rup pojghița și așa subțire coagulată deasupra pisicii mele lăuntrice? Și chiar dacă această întrebare mi se adresează cât se poate de direct, totuși asupra funcționării, asupra angrenării obiectului în cauză mă simt ocupat de noțiuni anatomice asupra cărora aleg mai mult sau mai puțin liber, însă cu o hotărâtă parțialitate, de unde și tonul pseudo-poetic. Ba nu, ci dă-i înainte vorbește, taci, ba nu! Ce spui despre această, hm, floare? Mașina mai învârte roata, repede repede sfârâie realitatea unghiurile se îngustează, drept înainte în centru femei deșiră părul pe garduri caii lungi coada lasă inainte spre centru centru Nu te opri, mă ucide tăcerea din coșul de nuiele, mă ucide apa, mirosul măslinilor în floare și alte nesfârșite garduri încercuiesc ceea ce orizontul nu poate să nu fie om Ce faci, coboară-ți privirea cât mai mult, cât mai mult, și gâtul întinde-l undeva departe albul devine culoare și umple pensula acțiunii cu negru negru și scrie aproape de bun gusimț herbaform este dezviitorul înghițicaca morflecuștețu dese cloporizonte la Diager sper doar să nu fie lucrurile la fel cu ele însele.


Sunt de părere urmează li se pare dau seama din unele înghițite impresii cum ar fi că ars poetica gesturilor tale suge o pulă de tip Iartă-Mă pe care o caută cu înfrigurare sfera reformă racheta mărinimoasă din libertatea lu TAÞII care e MORÞII! Iartă-mă, promit că o să fiu altfel.


Și iată-mă deschis și închis în niște ochi imenși. Pe la două mă-ntâlnesc cu Tarko spre care cred că o să vorbesc până seara, sau nu știu ce...la mijloc e o mulțime de oameni de afaceri care aruncă în jur priviri desuete, deasupra e o cană de cafea care se varsă în capul cui nu e atent, toate acestea într-un coridor întunecat, din stânga se aud niște răsuflări întortocheate iar din dreapta valurile și un chelner care întreabă întruna cât e ceasul. Un bec ocrotit de un cilindru se aprinde în mijloc dar e o tentativă de a învia un timp rarefiat.

Cu toate astea în fiecare zi vorbesc despre virilitate și trece ca o pastilă zburătoare pe deasupra celor care o cunosc înduioșați, pe ea pe ea, plecată în adânci așternuturi fără ca vreun nume să străbată a îndrăzni absența dezghiocată în vreun rând, rând oarecare. Și după aia fiecare zi e un jurământ împotriva a ceea ce va să vină, pe dedesuptul cămășii albastre, ca un ventilator cunoscut cu numele de substanță. Și nici punctul nu este destul de existent pentru Anumitele lucruri.

Nenumărați ( d-alde cine e ) bărbați pe țesătura de aiurea. Semnul a fost făcut pentru ca pula să răsară de după perdele nesfârșit de groase în metafizica lor nesfârșită și nesfârșit e visul prin care mă aflu în semn pentru a avea puterea punctului. Printr-o fisură în prezență, religia diferenței se urăște pe sine

O altă femeie se află în teatrul meu, se închide ușa, o lumânare arde ușa noptierei. Serios! Pe parchet e întuneric, în pat doarme un bărbat. Ce vrei? Eu stau pe parchet ălalalt doarme, e beat, ce vrei...e un tablou.

Da, știu, este vorba despre femeia care nu doarme, pe canapea, cu picioarele îmbrăcate în mușama haha. E cu un ac în mine. Tot timpul a fost cu un ac în mine, măgarul, hehe, știi clarinetul ACELA! Nu era mai bun decât o vioară de fapt.

Nu recunosc ce se întâmplă, lașul, a fugit cu gânduri, le-a aruncat în lac, s-au oprit ca frunzele la mijloc.