Spuneam odată: despre ce nu se poate vorbi, să se tacă. Dar iată că azi am ales să-ți scriu - ție, celui care se vrea o inchipuire, o închipuire care încă mai respiră, nu vrea să moară...

Amintirea este ca o părere de rău care nu-ți dă pace și te întoarce din drumul tău, atunci când te simți prea singur. Și totuși, mintea accesează exact amintirile frumoase și numai pe ele, ca într-un reflex de apărare (atât de masochist, în definitiv!). Și te gândești, pentru o clipă, "cum ar fi dacă", te gândești dacă te-ai mai putea întoarce, deși știi ca e imposibil.
"Zâmbești amabil" amintirii și treci mai departe. Până data viitoare, până întalnești o carte,
un om, un mic amănunt care te va duce din nou cu gândul în trecut. Þi-ai alege cuvintele, ai scrie - însă suficient de cifrat, ca să nu se vadă că ți-e dor și că ai mai încerca o dată, de două ori, de trei ori - de câte ori e nevoie, ca să fii din nou fericit, căci nu costă nimic să visezi!
Nu costă nimic și nu te "corectează" nimeni, ci joci după regulile tale... Imagini și sunete se aranjează mereu altfel, pe măsură ce anii trec, și ajung să fie ca o spirală imaterială, pe care sufletul tău alunecă - uneori voit, alteori nevoit. Dar să-ți amintești întotdeauna că e un joc, un joc pe care l-ai pornit pentru că ai vrut și-l poti oricând opri. Ar fi cu adevărat o binecuvântare, dacă am putea să ștergem printr-un gest tot ce am greșit, sa tăiem definitiv de pe listă zilele (poate anii!) în care ne-am pierdut de noi înșine, intrați fiind, într-un trup și suflet, în jocul altuia, părăsindu-l pe al nostru...
Ai vrea să pleci din spirala - sfârleaza - realitatea ta, către realitatea cea mai apropiată, cu parfumul pe care ți-l amintești atât de bine, însă o întreagă lume este între tine și ea. Nu există sunete și imagini suficient de puternice, pentru a face acest salt în locul tău. Curajul trebuie să-l gasești singur, sau rămâi pe loc, contemplând aceleași imagini, pe care le cunoști pe de rost. Si visezi că ai plecat, că ai ajuns, că-ți bucuri sufletul cu imagini care nu există, dar pe care le vezi atât de reale - pentru că, din nou, nu te costă nimic să visezi.
Ea te mai vizitează, din când în când, iar tu o primești, cu teamă pentru amintirile pe care nu le vei mai putea așeza în spirala ta imaterială, odată ce ea va fi dispărut de tot. Atât cât nu există, ființarea ei nu poate să doară mai rău decât cea mai grea boală... Și te intorci acolo - pentru ca e drogul tău, e lumea ta, e locul unde poti să-ți iei puterea, de unde tragi cortina în fiecare noapte, sperând că mâine te va întâmpina altfel, nu cu același refren dintotdeauna, ca mâine vei putea uita că nu vrei irealitate, nu vrei fantasme, ci numai lucruri palpabile, adevărate.....
Visarea poate fi obositoare, dacă te-ai ocupat cu asta toată viața - dar ce frumoasă este, de fapt!
La fel de frumoasă, poate, ca și gerul de afară, în această dimineață de februarie 15, în care mă simt în concediu, în propria mea viață ... Iar tu ești la fel de real, în acest moment, cum sunt și aceste cuvinte. Cuvintele nu dezamăgesc. Oamenii pot să o facă, te pot lovi cumplit. Dar numai din vina ta, pentru că nu ai știut să apreciezi distanțele si te-ai zdrobit de propria imaginație, ca de caldarâmul înghețat al unei străzi necunoscute.