Ma uit pe fereastra. Stii ce vad? Nimic. Intuneric, noapte si ferestrele luminate... dar si asta este ceva, nu? Noaptea este sufletul meu iar in sufletul meu este noapte. Dar noaptea de afara este artificiala... noaptea nu este noapte pentru ca este ponegrita de luminile indiscrete, curioase ... noaptea este o fata timida... dar in sufletul meu este noapte cu adevarat, nu este nici o lumina, este pace. Nici un zgomot, nici un miros, nici cel mai slab parfum de tei... NIMIC. Dar nu este monoton, nu, sufletul unui om nu poate fi monoton niciodata. Fiindca in noapte se petrec lucruri ciudate, lucruri care ziua dispar, fapte de care nu stie nimeni... noaptea se petrec lucruri stranii, uneori revoltatoare...

Si somnul ma invaluie ca fumul de tigara ce incalzeste un om inghetat la polul nord... ultima sa tigara inainte sa moara... si se simte bine... nimeni nu stie ce bine se simte inainte sa moara inghetat... te cuprinde o stare de somnolenta si nu iti mai vine sa te ridici... si el, nefericitul care va muri in cateva minute este de fapt mai fericit decat noi, ceilalti, orbiti de viata, pentru ca el isi fumeaza ultima tigara, simte mirosul si gustul ghetii si o vede ca pe un diamant crud... si simte cum adoarme... simte cum adoarme si stie ca nu se va mai trezi... si nu ii pare rau. Ce poate fi mai frumos decat sa mori inghetat la pol, fumand o ultima tigara, incalzindu-te cu fumul ei amagitor si gandindu-te ce-ai facut o viata?

Acum si sufletul meu este amagit de fumul tigarii... dar sufletul meu nu moare... nici la pol, nici in alta parte... pentru ca sufletul nu moare niciodata... este o flacara vesnica ce sfideaza ORICE si pe ORICINE!

Stii ceva, ma uit afara si este noapte... este innorat si stelele sunt prea ingamfate ca sa ne onoreze cu prezenta... dar in sufletul meu au aparut stele. Si stii ceva? Sunt de un infinit de ori mai frumoase si mai stralucitoare decat suratele lor perfide care nu au binevoit sa apara pe cerul trist... Cerul este foarte trist...