Golurile psihologice și istorice ale României
I
Dacå s ar putea dovedi cå posibilitåțile sufletești ale românului nu întrec cele aråtate în trecut și cå viitorul nu va scoate la luminå fețe ascunse ale sufletului românesc, atunci orice încercare de a pune o piatrå la temelia României de mîine ar fi zadarnicå. O țarå nu se naște și nu crește din afarå, ci din condiții låuntrice. Chiar dacå acestea se supun unor tipare formale, determinantele psihologice specifice nu impun mai puțin o marcå și o individualitate. Rosturile devenirii unei țåri își au atîtea rațiuni în psihologia poporului respectiv! ªi dacå psihologicește nu pot fi explicate formele sociale, cristalizårile obiective ale soartei unui popor, se pot totuși înțelege golurile, insuficiențele, latura negativå a unui destin.
Existå un viciu substanțial în structura sufleteascå a românului, un gol inițial din care derivå seria de ratåri ale trecutului nostru. În începuturile românești, n a existat un suflet format, deoarece un popor se descoperå sieși și lumii într un proces îndelungat, ci numai dispoziții, virtualitåți care, în totalitatea lor, pot aråta sensul unei revoluții și al unui destin. În potențialul psihic al poporului român trebuie så existe o inadecvare, o nonconformitate în surse, care iau un contur de deficiențå substanțialå. Pe cînd la atîtea popoare a existat o spontaneitate în germene, o iradiere activå în începuturi, o explozie neståvilitå, forma româneascå de viațå suferå de lipsa unui dinamism primordial.
Existå un påcat originar al României a cårui naturå nu e definibilå, dar identificabilå în toate golurile trecutului. Necesitatea saltului istoric apare cu atît mai imperioaså, cu cît depåșirea și înfrîngerea acestor insuficiențe originare este condiția lansårii noastre în lume. Ce este pozitiv și creator în sufletul primordial al României ne va mîna înainte, oricîte obstacole vom întîlni. Tot ce s a realizat pînå acum se datorește unei impulsiuni dinamice care, din påcate, a fost aproape disparentå fațå de negativitatea înscriså în premisele noastre și care ne a menținut în somnul istoric de o mie de ani.
Deficiențele actuale ale poporului român nu sînt produsul „istoriei“ sale; ci istoria aceasta este produsul unor deficiențe psihologice structurale. Particularitatea condițiilor istorice și gravitatea lor au adîncit numai dispozițiile inițiale și au scos la luminå an istoria noastrå. Timpurile „vitrege“ prin care am trecut au fost astfel, fiindcå n am fost destul de tari și de capabili så le înfrîngem. Dacå în noi ar fi fost o pornire de a ne individualiza și de a ne afirma categoric, am fi învins vitregia vremurilor de mult, așa cum au fåcut toate popoarele „mari“ — ca destin, iar nu ca numår. Un popor conteazå prin numår; dar mult mai mult, prin forța lui agresivå. Problema populației devine tragicå dacå descreșterea indicå o deficiențå biologicå. De aceea, un popor tînår cu populație reduså, dar în creștere, este mai creator și mai temut decît unul mare, în descreștere. Instinctul combativ și militant då o configurație istoricå mai accentuatå decît realitatea numericå. Prusia, detașatå de restul Germaniei, poate totdeauna constitui o țarå, care n ar fi mai puțin temutå, cu toatå populația ei reduså. Prusia singurå echivaleazå tot restul Germaniei; astfel se explicå de ce prin hitlerism ea a impus stilul ei de viațå întregii țåri. În orice formå politicå, Germania ar fi totdeauna prusianizatå.
Singurul altar în fața cåruia s a închinat omenirea este forța. ªi noi ne am închinat în fața acestui altar, dar numai pentru a ne umili și a preamåri forța altora.
Românii au fost totdeauna prea cålduți. Urînd extremele și soluțiile tari, ei n au prezentat în fața cursului lucrurilor reacțiunea caracterizatå a unei individualitåți, ci au dat ocol evenimentelor, încît toate s au fåcut peste ei. Echilibrul nostru n a fost expresia unei armonii, ci a unei deficiențe. El nu acoperea nici måcar contradicții låuntrice latente, ci liniștea amårîtå a unui suflet nerealizat. De altcum, echilibrul n are sens decît în epocile clasice ale marilor culturi, cînd el se naște dintr o împlinire internå și o rotunjime a stilului. În formele minore de culturå, echilibrul este nerevelator și compromițåtor. Nu prin echilibru și au deschis popoarele drum în lume. Istoria se face printr o cåutare veșnicå și chinuitå, care se aseamånå unei drame și niciodatå unei dibuiri. Un neam trebuie så și riște nu numai energiile sale, ci esența, ființa sa. Nerealizîndu se, påcåtuiește împotriva firii lui, întocmai ca neîmplinirea unui om, care este o sinucidere prin etape.
Românii ar fi trebuit så se gîndeascå la soarele ce apårea și deasupra țårii lor, și så fi dat prin fapte un råspuns luminii. O istorie tumultoaså este recunoștința unui neam fațå de înålțimi. Lumea nu este o justificare a lui Dumnezeu, istoria este, înså, una a omului.
Va trebui så vedem care este specificul național al României, care a ținut o o mie de ani în nemișcare, pentru a l putea lichida împreunå cu mîndria ridicolå care ne atașeazå de el.
…De cîte ori privesc țåranul român îmi place så våd înscrise în cutele feței sale golurile dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc în Europa un alt țåran mai amårît, mai påmîntiu, mai copleșit. Îmi închipui cå acest țåran n a avut o sete puternicå de viațå, de i s au înscris pe fațå toate umilințele, de i s au adîncit în riduri toate înfrîngerile. Oricîte rezerve de viațå ar dovedi el, impresia nu este totuși a unei prospețimi biologice. O existențå subteranå este ființa lui și mersul lui lent și gîrbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Sîntem un neam care am ieșit din vågåuni, din munți și din våi. Am privit cerul din umbrå și am stat drepți în întuneric. Ne am råcorit o mie de ani. De aceea, numai febra ne mai poate scåpa…
Cînd va ridica țåranul român capul în sus? În jos am privit de cînd ne am nåscut.
Critica fizionomicå a României își are nu numai o rațiune teoreticå, ci și una practicå. Existînd relativ puține documente valabile asupra ființei låuntrice a țårii, toate elementele exterioare ce ne o reveleazå trebuie folosite. În fizionomia țåranului francez, german sau rus se exprimå atîtea caractere ale istoriei țårii respective. Decît, Franța, Germania și Rusia s au aråtat lumii pînå la orbire și apoi nici nu sînt culturi populare cum sîntem noi, așa cå putem cu ușurințå så uitåm pe țårani cînd vorbim de ele.
Orice popor ar trebui så tindå la realizarea unei culturi „istorice“, și nu populare. Elementele populare trebuie fie însumate, fie neglijate. A le considera finalitåți înseamnå a rata mersul ascendent al unei culturi.
Un popor care n a creat decît o culturå popularå n a trecut treapta istoricå. ªi cum så o treacå, dacå orice culturå popularå identificå valorile cu etnicul? O culturå popularå este o sumå de creații, care se nasc din rådåcinile adînci ale sufletului și påstreazå aderența la ele, pe cînd efortul reflectat al spiritului då naștere în culturile istorice la valori ce și iau zbor autonom în lume. Culturile populare respirå în mituri, în aceste presimțiri de istorie. Ele concep devenirea substanțial și astfel se dispenseazå de istorie prin eternitate. Progres nu cunosc, ci numai transformåri; iar din punctul de vedere al autenticitåții, aceste transformåri sînt falsificåri. Neavînd valoare decît primordialul — suma aceea de elemente telurice și chtonice din aurora unui neam —, culturile populare sînt primitive și reacționare. Råmînîn ele însele. Rostul unui salt istoric este så le elibereze de propriul lor blestem. Va scoate cineva România din ea însåși? Va ieși ea din sine?
Lipsește devenirii României un sens ascendent. Schema formalå a soartei noastre este orizontala. Ne am tîrît în vreme. Popoarele fericite ale Påmîntului sînt irupții și de aceea soarta lor trezește implicit reprezentarea verticalei. Goticul este stilul ascendenței, al elanului vertiginos, dar orientat, al devenirii transcendente. O individualitate se determinå dupå elementele gotice din suflet. Predominarea lor caracterizeazå pregnanța ei. Elanul unei culturi exprimå prezența internå a patosului gotic. Cåci goticul este verticala spiritului. Din el derivå tragicul, sublimul și renunțarea, ca pasiune pentru altå lume. Absența lui te asimileazå liniștit și cålduț devenirii, aruncîndu te pradå timpului. Destinul, ca o lunecare orizontalå, este negația goticului și a complexelor de viațå nåscute din el. Neamul românesc n a tråit sub semnul spiritului gotic. De aici: pasivitatea, scepticismul, autodisprețul, contemplația domoalå, religiozitatea minorå, anistoria, înțelepciunea, care constituie aspectul negativ al specificului nostru național, aspect din påcate central. Așa ne am tråit noi o mie de ani și așa va trebui så nu ne mai tråim miile ce vor urma.
Numai furia devenirii este vitalizantå. Cine se abandoneazå ei cu pasiune, pînå la prostie sau pînå la isterie, este imposibil så fie înghițit de timp. Cåci o ardoare exasperatå în devenire te scoate — prin forța patimii — în afarå de timp. Aș vrea ca România så zbîrnîie de freamåt și din inimå så și facå un cuptor. Nu existå altå scåpare de subistorie, adicå de timpul nostru pierdut.
Resemnarea noastrå de veacuri ne a fåcut înțelepți. Dacå individual înțelepciunea poate atinge culmi, ea este inerție ca fenomen colectiv. Poporul românesc este cel mai înțelept popor din Europa; dar nu din spirit, ci din lipså de curaj și de afirmare. „Nu este vremea subt om, ci bietul om subt vremi“ este o catastrofå pentru neam. ªi cînd te gîndești cå aceastå maximå este un simbol, este cheia destinului nostru! Orice proverb, orice reflexie popularå româneascå exprimå aceeași timiditate în fața vieții, aceeași nehotårîre și resemnare. Va trebui så nu mai fie jignit acest neam låudîndu i se atît înțelepciunea! Adevårurile izvorîte din resemnare nu sînt un titlu de glorie. Nici un act istoric nu s a nåscut din înțelepciune, care nu poate fi decît sub sau transistorie. Înțelepciunea este negația istoriei, fiindcå ea este distanța de viațå, pe cînd istoria este afirmarea ei. Mai mult: istoria este superstiția vieții, fiindcå ea este vibrația activå și intenså a devenirii. Marile culturi sînt culmi ale timpului.
Adevårurile de fiecare zi ale românului sînt paralizante. Ele tind så råpeascå omului orice responsabilitate. Fatalismul este un amoralism al devenirii. Înțeleg så te mîne fatalitatea individualå și interioarå, dinamismul demonului låuntric, dar este o deviere și o rușine antropologicå så ți pui capul sub timp. Ne a condus vremea o mie de ani. Aceasta nu spune puțin. Fatalismul neamului nostru este un blestem pe care va trebui så l lichidåm în fulgere. Pînå în sîmbure så ne loveascå scînteierile lui.
Plaga secularå a României a fost scepticismul. Este într adevår surprinzåtor cum la un popor întîrziat a putut så aparå un fenomen caracteristic declinurilor, saturației sau oboselii culturilor. Cînd energia productivå a unei culturi se epuizeazå, neavînd ce mai crea, sterilitatea îi dezvoltå un plus de luciditate, care anuleazå naivitatea și prospețimea. Germanii socotesc pe francezi un popor sceptic. Sînt ei cu adevårat? Fațå de cultura germanå, pe care o definește o monumentalitate virginalå, cultura francezå amestecå într o mare seriozitate a spiritului grațiile și ironiile inteligenței, încît pentru un ochi nesensibil la nuanțe, ea se prezintå ca un joc inutil, ca o sumå de gratuitåți. Existå în Franța un scepticism al inteligenței, rezultat din rafinamentul și excesele acesteia, dar nu existå un scepticism legat de structura spiritului francez. Iar în ce privește zona afectivå, lumea voliționalå și complexele elementare ale sufletului, scepticismul nu le a afectat niciodatå. Un suflet sceptic nu este creator, fiindcå orice scepticism structural presupune izvoare secate, sterilitåți originare. Scepticismul francez a fost totdeauna o spumå a inteligenței și un lux al inimii; el n a avut aderențe organice la stråfundurile sufletului francez. Scepticismul românesc — superficial în întinderea și natura cuprinderii sale — este totuși adînc prin înrådåcinarea în sufletul popular. Mult mai organic decît cel francez, el ne a fost și mai fatal. În premisele ființei noastre și au întipårit îndoielile cangrena. Nu este adevårat cå împrejurårile defavorabile ale trecutului nostru au adåugat condiției noastre acest doliu permanent — scepticismul. Ele l au adîncit numai; cåci este imposibil ca împrejurårile exterioare så fi creat ele însele dispoziții atît de esențiale. Destinul nostru mizerabil ne a actualizat toate îndoielile în germene, toate virtualitåțile sceptice, toate posibilitåțile de ratare. Soarta noastrå a fost favorabilå tuturor tendințelor negative ale psihologiei românești. Nu se gîndește nimeni la acest fapt: ne am dezvoltat pe de a ndoaselea. Un destin pe dos.
Scepticismul este extrem de interesant ca pauzå în culturå, ca recreație a spiritului dupå epocile constructive. El exprimå atunci dorința unei respirații iresponsabile a spiritului, a unei complåceri în propria lui inutilitate. Dar este întriståtor scepticismul teluric și subteran al României. Un scepticism suferind, crispat, lipsit de drågålåșie și de eleganțå. Abandonarea pasivå soartei și morții; necredința în eficiența individualitåții și a forței; distanța minorå de toate aspectele lumii au creat acel blestem poetic și național care se cheamå Miorița și care, alåturi de înțelepciunea cronicarilor, constituie rana neînchiså a sufletului românesc. Mai vin apoi doinele ca så dea vibrația lor tînguitoare — și totul s a sfîrșit.
În momentul în care România va cîștiga gustul devenirii, va învinge — prin forța lucrurilor — îndoielile inimii. Cåci din îndoielile ei se alcåtuiește scepticismul nostru; o inteligențå blazatå i a oferit numai verificåri și ilustrații teoretice. Trecutul României må face sceptic prin scepticismul såu. Nu våd în el o justificare mesianicå. Må gîndesc înså ce singular s ar putea individualiza România în lume, dacå, învingîndu și materialitatea și greutatea obscurå din scepticismul såu într o realizare superioarå de viațå, și ar exploata îndoielile ca eleganțe și ornamentații ale spiritului såu, ca o corolå crepuscularå a inimii! Conversiunea negativului în pozitiv este un fenomen pe care Hegel l a justificat în logicå. N o vom putea realiza noi cu atît mai mult în istorie? Saltul istoric — aceastå mare așteptare a României — nu este decît fenomenul acestei conversiuni. Învingerea laturii ei negative înseamnå lansarea în lume, intrarea în pozitivul istoriei. Procesul dialectic al României este mîntuirea ei. Dacå omul are un destin eroic, resemnarea este un viciu. În fond ne dezumanizåm, resemnîndu ne. Cum de au putut exista patrioți care så facå din resemnarea noastrå secularå o virtute? Så fie chiar atîta inconștiențå în entuziasm? Pe cînd renunțarea este un act de autonomie a spiritului, fiindcå este un refuz activ al lumii, resemnarea este o inerție a sufletului, abandonat unui prizonierat cosmic din lipså de tensiune låuntricå. Renunțarea are totdeauna o valoare religioaså; resemnarea, numai una psihologicå. Renunțåm la ceva; ne resemnåm în fața a ceva. Orice resemnare este un jug domol, o ofenså aduså elanului prometeic al spiritului. Renunțare pleacå din haosul și demiurgia inimii; resemnarea, din golul ei. Toți istoricii României — implicit sau explicit — sînt de acord cå resemnarea a fost nota intimå a sufletului nostru în decursul marii noastre anistorii. Oare atîta vreme de durere så i fi convins pe români cå nu mai au nimic de fåcut, de s au abandonat cu voia și fårå voia lor? Dar resemnarea nu va putea fi înfrîntå decît dupå ce toți românii se vor fi convins cå totul este de fåcut.
Multe popoare au fåcut haz de propria lor condiție; autoironia nu lipsește la nici un popor chinuit și oprimat. Este cu toate acestea rar ca autocunoașterea så meargå mînå în mînå cu autodisprețul, așa cum se întîmplå excesiv de des cu românii. Am fi prea nedrepți cu urgisirea noastrå de am vedea în acest fenomen numai deficiențå, cînd el constituie o notå originalå de o ciudatå semnificație. Nu este popor care så și priceapå mai bine insuficiențele și care så simtå o mai rarå voluptate de a și le mårturisi la fiecare ocazie. Este o autodenigrare colectivå, „un scuipat în sîn“ general, o amarnicå luciditate a soartei noastre, care se nasc la unii automat și fårå conflicte, pentru ca la alții — la cei puțini — så devinå sfîșieri. „A fi român“, så nu fie oare o evidențå plåcutå? Este sigur cå poporul românesc are o distanțå de el însuși, care indicå o particularitate unicå la un neam fårå conștiințå istoricå.
Francezul este francez, precum piatra piatrå; el este francez, fårå så știe. ªi chiar dacå știe, nu i folosește și nu i ajutå la nimic. Noi știm în fiecare clipå cå sîntem români și ne explicåm toate gesturile și reacțiunile prin condiția noastrå particularå. Cînd, în tot ce facem, plesnesc pseudomorfozele istoriei noastre, simțim o rarå voluptate så ne mårturisim dezastrului specific: „Numai în România era posibil“, „ce så te aștepți de la o țarå ca asta“ etc.…
ªi evreii știu pînå la isterie cå sînt evrei, și tot așa și rușii. Dar evreilor nu le face nici o plåcere aceastå luciditate, la care ar renunța bucuros, dacå nu le ar trezi o toți, dar absolut toți neevreii. Nici un evreu nu ți iartå cå știi cå e evreu. Individualizat în lume la limitå, hors la loi rasial, se sfîșie într un orgoliu dureros. Românii se lichideazå în fața lor înșiși, fårå nici un orgoliu, și autodisprețul de care dåm dovadå cu toții ne încîntå fårå satisfacții mari, råmînînd în limitele scepticismului. La ruși, autoconștiința a fost totdeauna însoțitå de autotorturå. Asociind condiției rusești pasiunea pentru durere, ei s au sfîșiat încontinuu, neștiind så se accepte sau så se refuze. Rușii s au simțit ca o mare fatalitate, nu înså ca o evidențå. De aceea s au cålcat ei în picioare la toate råspîntiile și nu s au cruțat niciodatå în cåutarea vijelioaså a nefericirii. Acest popor suplinește rîsul prin rînjet, delicatețea prin avalanșe låuntrice, nuanțele prin cascade. Rușii n au înțeles niciodatå cultura în sine, ca un sistem de valori autonome, ci cåutînd ontologicul, temeiurile originare ale firii, au ajuns så asimileze cultura unui „simbolism“ de forme artificiale, care închid accesul firii. „Rusia“ este cea mai mare crizå a culturii moderne. Existența ei ne a convins cå Apocalipsul nu este numai un capitol în Biblie.
În proporții mai mici, noi românii ne am simțit totdeauna anormalul soartei. Dacå sîngele nostru ar fi fost animat de o pasiune mai violentå, dacå o febrå puternicå ar fi evaporat apa din el, tragedia ne ar fi dat o rarå proeminențå și o zguduire extrem de fecundå. Autodisprețul presupune totuși un amar și o nemîngîiere, care configureazå specific România. Cînd te gîndești la celelalte țåri mici, care n au fåcut nimic și se complac în inconștiențå sau într un orgoliu vid, nejustificat, atunci nu ți poți reține admirația pentru luciditåțile României, cåreia nu i e rușine så și batå joc de ea însåși, så și scuture neantul în autodispreț sau så se compromitå într un scepticism dizolvant. S ar putea ca odatå conștiința laturilor negative ale României, printr un adevårat miracol istoric, så o elibereze de multiplele ei complexe de inferioritate. Ea și a dat seama de neantul såu ca nici o țarå din lume. Atîta luciditate este un titlu de glorie, dacå alcåtuiește un stadiu, și este o rușine ca permanențå sau înfundåturå.
Mulți români, nesfîrșit de mulți români, mårturisesc zilnic cå România este ultima țarå din lume. Multora le då aceastå afirmație o satisfacție rece și indiferentå. Dar nu se poate ca pe unii så nu i doarå și nu se poate ca în viitor så nu i doarå pe toți. România va fi mîntuitå cînd pe toți ne va sfîșia soarta, cînd ne vom sfîșia cu toții pentru ea. Defectul autocriticii noastre este de a nu fi avut nimic dintr un patos religios, de a nu fi fåcut din mesianism o soteriologie. Dacå problema misiunii noastre nu va deveni o doctrinå de mîntuire, sîntem pierduți, adicå ne vom pierde în noi înșine, fiindcå lumea nu ne a avut niciodatå. Ceea ce spunea un låutar țigan unui cerc de români: „aveți noroc cu noi, cå de nu ați fi ultimii“ definește o situație realå, nu o exagerare trivialå. Dacå România nu va face istorie, va råmîne ultima țarå din lume, așa cum e tråitå de cetåțeanul imbecil de fiecare zi. Trebuia så ne fi tråit religios drama noastrå româneascå, pentru a ne mîntui de atîtea påcate naționale. Românii sînt prea transparenți lor înșiși. Puțini oameni vor exista cu mai puțin mister sufletesc; o inimå deschiså lumii în cea mai perfectå familiaritate. Intimitatea liricå cu ființa definește sentimentul de viațå al românului. Cum se explicå totuși cå nu este țarå, în care literatura ruså så se fi bucurat de o circulație mai generalå? Så ne fi mînat oare golul nostru înspre complexitatea sufletului slav, cu toate atracțiile unei compensații, sau oare capriciul nostru så fie flatat, în analogiile lui exterioare cu iraționalul psihologiei rusești? Cineva spunea cå românii iubesc romanele lui Dostoievski numai pentru dezmåțul din ele. Într adevår, capriciul exterior și complexitatea de suprafațå, atît de specifice sufletului românesc, sînt furate numai de teatrul dramei rusești, numai de aparențele tragediei interioare. Românii au desigur mai puține luminișuri decît francezii, dar ascunzișurile lor sînt departe de a i apropia de firea turmentatå a rușilor. Dezmåțul este climatul natural al României. Inima noastrå ia contur prin linii frînte. N avem continuitatea pulsației și, neavînd o linie, ce soartå am putea så opunem altora pentru a genera conflicte? Noi nu sîntem prin conflicte, nici måcar în ele. Un popor, dacå este lipsit de o idee istoricå, trebuie så aibå cel puțin un sentiment generator de tragic. Franța n ar fi fost înaintea tuturor popoarelor în istoria modernå, dacå alåturi de lumea de valori cåreia i s a sacrificat nu ar fi avut dezvoltat la paroxism sentimentul gloriei. În numele acestei mari gratuitåți a mișcat ea istoria din loc, mai mult decît în numele ideii sau a necesitåții. Dar, pentru ca un popor så poatå naște din sine superstiția unei glorii universale, trebuie så dispunå de dimensiuni universale în suflet.
Lipsa de mister a românului îl face indiscret dincolo de orice margini; spune totdeauna tot ce are pe inimå. Ce i mai råmîne atunci în ea? Un popor indiscret poate crede în Dumnezeu? Un individ, în nici un caz. Românul nu scapå nici o ocazie de a și deșerta inima. Nu pleacå de aici un anumit pustiu al nostru? Existå un mare deșert în România.
Orice complexitate sufleteascå presupune zdrobiri interne, presiuni ascunse ale sufletului, timiditåți durabile și taine îngropate. Ascunzișurile sufletești se alimenteazå din cadavrele propriului nostru trecut. De ce ne vom scoate noi cadravele în amiazå? Ce cautå stråfundurile sufletului în lumina zilei? Nu existå „suflet“ decît în noapte. România nu este o țarå luminoaså: ea este o țarå subteranå, dar fårå mari întunecimi. Sîntem, poate, prea simpli sau prea limpezi în obscuritåțile noastre. Cåci nu cred ca România så fie timidå cu înålțimile sau adîncurile ei. Din påcate ea este prea sincerå și prea curajoaså cu golurile ei. ªi le acceptå prea des, se disprețuiește pe sine de prea multe ori.
Este foarte caracteristic cå un român nu se poate face interesant într o societate de conaționali, decît etalîndu și defectele, insuficiențele. Nu existå popor în lume care så facå o virtute din faptul de a nu munci. În România, tipul omului inteligent și unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viața este un prilej de capriciu subiectiv, de exercițiu minor al disprețului, de negativitate superficialå. N am întîlnit om care så aibå o mai slabå aderențå la valori ca românul. De cînd existå România, nici un intelectual n a murit pe o idee, vreau så spun cå nici unul nu s a substituit vreunei idei. Atitudinile spirituale sînt identificabile aiurea prin nume; ne descurcåm în istoria spiritului cu ajutorul indivizilor. Intelectualul obsedat este un monstru la noi. Îndoiala de sacrificiu este o notå diferențialå a românului. Credința în inutilitatea jertfei este așa de organicå, încît ar trebui o febrå asemånåtoare epocii de martiri a creștinismului pentru a convinge acest popor amårît de sensul spiritual al renunțårii. Ne lipsește pasiunea distructivå pentru ideal. Nu poți impune o valoare decît pe dårîmåturi: ruinele indicå totdeauna prezența spiritului. Elanul de autodistrugere care så se nascå din dorința de a da lumii contur prin proprie lichidare presupune perspectiva altor lumi și gelozia pe ele, ce naște pasiunea de transfigurare a lumii acesteia. Românul este consecvent numai în luciditatea fațå de condiția româneascå. El știe cå nici unul dintre semenii lui naționali nu este entuziasmat de soarta lui de român. ªi atunci, începe mårturisirea deficiențelor proprii, interpretate și scuzate prin viciile substanțiale ale României. Nici un român nu se simte personal vinovat. Toate ratårile și golurile și le explicå prin vidurile României, dezertînd astfel de la responsabilitatea individualå. Este drept cå schimbarea la fațå a țårii nu se poate face prin eforturi divergente și disparate, ci este necesarå o modificare structuralå pe bazå de orientare colectivå. Dacå toatå România nu pleacå la drum ca så se cucereascå pe sine însåși într un elan colectiv, indivizii care vor så se salveze dintr o românitate deficientå sînt condamnați mai curînd sau mai tîrziu ratårii, neavînd la bazå rezistența substanței naționale. Frecvența încercårilor de mîntuire individualå este totuși simptomaticå și ea dovedește ce intensitåți poate så atingå voința de lichidare a unui dezastru național, înscris în sînge. Pînå cînd ne vom mai proiecta golurile noastre în vidurile României?
De am fi dezvoltat o pasiune infinitå și de ne am fi revårsat ardori ascunse, viața noastrå n ar fi fost o serie de începuturi ratate, aveam și noi reazemul gloriei, și mårirea ne era o consolare, iar nu aspirație vagå. N am interiorizat decît resemnarea și de aceea nu știm ce înseamnå acumulårile temporale, cu inevitabilele lor declanșåri explozive. Nimic nu se creeazå în domeniul spiritului fårå un anumit grad de ascezå. Cu cît viața este mai strînså în zågazuri, cu atît cresc mai mult elanurile spiritului. Instinctele trebuie så ardå sub conștiințå. Pasiunile spirituale sînt clocote vitale, care nu mai servesc viața. Exasperarea biologiei între intensitåți și deficiențe constituie fundamentul spiritului. Cårei idei i am servit cu toate forțele vieții, de cîte ori ne am îngenuncheat tåriile inimii slåbiciunilor spiritului? Asceza este o voințå de putere cu resort biologic, dar cu finalitatea în spirit. Un imperialism pe alt plan, dar cu o agresivitate nu mai puțin violentå. Încordårile și vibrațiile ascezei råzbunå tot ce n am tråit, tot ce n am consumat. Românul n are de råzbunat decît somnolența lui secularå. Individual, n a refuzat aproape nimic și de aceea este clar cu sine însuși, sincer cu nimicul såu. Dorințele neîmplinite sînt sursa dramatismului interior. Sîntem, numai prin ceea ce am acumulat netråind. Så ne fie neistoria izvorul nostru de viațå? Fi vom capabili så creåm prin ce n am fåcut? Tot ce s a creat pînå acum în România poartå stigmatul fragmentarului. Afarå de Eminescu, totul este aproximativ. Nici unul nu ne am låudat cu el. Cåci nu l am declarat, cu toții, o excepție inexplicabilå printre noi? Ce a cåutat pe aici acel pe care și un Buddha ar putea fi gelos? Fårå Eminescu, am fi știut cå nu putem fi decît esențial mediocri, cå nu este ieșire din noi înșine, și ne am fi adaptat perfect condiției noastre minore. Sîntem prea obligați fațå de geniul lui și fațå de tulburarea ce ne a vårsat o în suflet.

Adîncimea sufleteascå a unui popor se måsoarå dupå gradul de religiozitate. Pasiunea religioaså exprimå tensiunea unui suflet. Acele neamuri, care n au cunoscut perioade întregi ale vieții lor dominate cu exclusivism de o religiozitate crescutå pînå la nebunie, suferå de un nivel interior extrem de scåzut. Nici un popor mare nu moștenește o religie și o acceptå ca atare. Ce e drept, latinii, germanii sau rușii au primit din afarå creștinismul. Decît, ei l au transformat într o așa måsurå în ei, încît se poate vorbi de o recreație. Catolicismul roman, protestantismul germanic sau ortodoxia ruseascå au atîtea aderențe la un fond psihologic individualizat, încît apropierile teoretice evidente nu mai dovedesc nimic pentru sursa lor comunå. Precum un popor trebuie så dea naștere unui fenomen politic original, așa trebuie så și adapteze o religie la forma lui de viațå, pînå a o face creație naționalå. O religie este universalistå în intenția ei teoreticå; ea nu poate fi înså în realizarea ei practicå, deoarece nici o formå a spiritului nu este vie, decît localå, concretå, adaptatå. Practic vorbind, existå numai creștinisme. Procesul acesta de adaptare este universal. N avem så ne gîndim decît la ce a devenit budismul în China sau Japonia, sau numai la culorile locale ale catolicismului în țårile latine, unde aparent prezintå o omogenitate perfectå.
Împlinirea în religie ține de esența și destinul unui neam. Dacå prin ea nu reușește så și ridice nivelul istoric, înseamnå cå el este steril spiritual. La multe popoare, fenomenul religios este anchilozå, retrogradare, încît teoreticienii de stînga au stabilit o adevåratå antinomie între religie și revoluție. Care este temeiul reacționar al religiei? Cît este principiu și cît istorie în rezistența religiei la spiritul revoluționar? Teoreticienii revoluționari nu sînt împotriva religiei dintr un refuz teoretic al valorilor religioase, ci din cauza opoziției acestor valori la orice încercare de transformare totalå. Sentimentul religios este prin esențå nerevoluționar, iar omul profund religios a fost totdeauna un reacționar. Deplasînd conflictele de aici dincolo, el sfîrșește cu timpul a fi stråin complet de problema socialå. Dar nu numai atît. Spiritul religios te întoarce cu fața spre trecut. Unui om care crede în Dumnezeu, viitorul nu i mai poate aduce nimic. Dumnezeu este totdeauna înapoia noastrå. Teologia întreagå este reacționarå, fiindcå ea nu vede culmi decît în imemorial. Pentru ea, timpul este o cådere; pentru spiritul revoluționar, singurul cadru de realizare. Mai mult: pentru spiritul revoluționar, timpul este o divinitate. În timp se poate face totul. Admițînd posibilitatea unei modificåri esențiale în temporalitate, spiritul revoluționar cade într un paradox, care i constituie tragicul și farmecul såu. În timp nu se întîmplå modificåri de structurå și de esențå, el fiind o fluiditate de nuanțe. Timpul actualizeazå și distruge. Dar în el nu se poate naște o lume esențialå nouå. Tragicul spiritului revoluționar consistå în violentarea timpului și a vieții.
Religia, opunînd veșnicia în fiecare clipå timpului, paralizeazå avîntul råsturnåtor.
Obsesia veșniciei îl scoate pe om din viațå. Poate cå toatå religia nu este decît o råtåcire divinå a omului.
Dintre formele spiritului, cea religioaså este mai aplecatå spre automatizare, inerție. Dacå formele politice se succed și în mobilitatea lor asigurå o respirație ușoarå și degajatå unui popor, religia îl stråbate și îl învåluie pe toatå durata existenței lui, fårå primeniri adînci, în modificații pur configurale. De aceea se leagå ea de formele politice și sociale cele mai durabile, pentru ca atunci cînd ele se dizolvå, ea så fie incapabilå a se adapta repede la altele, în naștere.
Existå totuși un moment dinamic și hotårîtor, care face din fenomenul religios al unui popor o adevåratå forțå vitalå și care este singurul în måsurå a i ridica decisiv nivelul istoric. Cînd un neam, în începuturile sale, își manifestå aderența la o religie, fie printr o convertire, fie printr o atașare organicå spontanå, contacul acela inițial dezlånțuie o vibrație și un dinamism neobișnuite. Este o electrizare insuficient apreciatå, aceea nåscutå din contactul devenirii nereflectate a popoarelor europene în formație, triburi sålbatice avînd toate presimțirile de culturå, cu o spiritualitate atît de rafinatå cum a fost cea creștinå. În zorile fiecårui popor, momentul religios este de o fecunditate unicå. Procesul prin care un neam se elaboreazå prin religie, în aurorele sale, este elementul care scuzå påcatul reacționar ce definește cu timpul ființa religiei. Un popor care n a cunoscut în începuturile sale tensiunea și fiorul contactului cu religia nu înțelege nimic din rosturile trezirii din somnul materiei, din semnificația întîii discontinuitåți, a primului salt. Numai în aurora naționalå, religia este un factor hotårîtor. Se întîmplå foarte rar så fie dinamicå și în alte perioade. Protestantismul, de exemplu, care a provocat o creștere a autoconștiinței Germaniei și ca atare o ridicare — dacå nu efectivå și politicå, în tot cazul interioarå — a nivelului ei istoric.
Puține țåri au fost care — ca România — în întreg trecutul lor så nu fi cunoscut alt mijloc de respirație spiritualå decît religia. Se poate spune absolut orice despre ortodoxie; un lucru este sigur: de n am fi avut nici måcar atît, din punct de vedere spiritual, am fi fost tabula rasa. Ortodoxia n a fost niciodatå dinamicå; în schimb, n a încetat niciodatå de a fi naționalå. Prin ea n am intrat în lume, dar ea a fost singura care atîta vreme ne a dat o presimțire a altor lumi. Teza lui Eminescu, dupå care de am fi fost catolici eram aståzi pe o treaptå de civilizație mult mai înaltå, poate fi justå, cu o singurå rezervå: poate nu mai eram. Defectele de evoluție ale României nu sînt de naturå religioaså. Dacå nu ne am mișcat atîta timp, nu este de vinå ortodoxia: sîntem noi. Ea n a fåcut decît så ne închidå în noi înșine și så ne vegheze tåcerea sau jalea. Destinul ei are toate caracterele destinului României. Astfel se explicå de ce a participat ea la aproape toate formele de naționalism și de ce ea nu poate fi decît naționalistå. Este înså îndoielnic cå forțele ei, cå sårmanele ei resurse ar putea o ajuta så dinamizeze o Românie crescutå dintr o viziune modernå. Ea nu este atît de puternicå, încît opunînd rezistențå så devinå reacționarå; este înså destul de slabå pentru a deveni un anacronism.
Ortodoxia ne a ținut de cald în decursul secolelor de așteptare subteranå. De mult și a pierdut din cåldurå, și dacå azi e domoalå, mîine va fi neutrå sau rece. În afarå de faptul cå nici o formå a spiritului nu reușește så și menținå valorile atașate — o lungå duratå — de un fond sufletesc, și acestea se cristalizeazå autonom, constituind o lume dezrådåcinatå și moartå, existå pentru deficiențele ortodoxiei explicația religiozitåții noastre aproximative. În România sînt mulți oameni care cred în Dumnezeu; în trecutul nostru cred cå n a fost nimeni så se îndoiascå. Numai cå religiozitatea româneascå este minorå, nepasionatå și, mai cu seamå, neagresivå. Cîți n au fåcut un merit din toleranța noastrå și au transformat o insuficiențå în virtute! Adevårata religiozitate este fanaticå, profeticå și intolerantå; ea înseamnå primii creștini, Inchiziția și Sfîntul Sinod al Rusiei țariste. (De aceea, ateism militant existå numai în Spania și Rusia.) Cine se påtrunde de revelație nu mai poate tolera nimic în afarå de absolutul ei și de realizårile lui instituționale. Un om religios — adicå unul care și definește clipele vieții prin religie — este ființa cea mai incomodå, cea mai inumanå din cîte se pot închipui. De aceea, un popor religios, adicå fanatic, profetic și intolerant, chiar dacå este lipsit de capacitate politicå, își deschide un drum în lume datoritå pasiunii lui religioase. În Rusia secolului trecut, biserica s a dovedit incapabilå så se adapteze nevoilor poporului rusesc; ea n a înțeles nimic din tragicul problemei sociale rusești și s a fåcut — împotriva curentelor revoluționare — un instrument al autocrației. Ea a avut înså atîta energie încît så nu cedeze și fåcîndu și din inerție o tiranie și a dovedit atîtea rezerve de forțå.
Ortodoxia noastrå este circumstanțialå, atenuatå și neprimejdioaså. Stilul nostru religios este labil și gelatinos. Neavînd nimic iruptiv, el nu mai poate constitui o intervenție în destinul nostru. În viitor, ortodoxia se va tîrî dupå România. N am avut un destin religios dramatic. Este chiar bine så fii ortodox. Nae Ionescu spunea odatå cå neamul românesc odihnește în ortodoxie. Oare nu odihnește mai repede ortodoxia în el?
Creștinismul nostru e pastoral și, într un anumit sens, neistoric. El se desfåșoarå, ce e drept, pe un plan colectiv: dar nu stimuleazå și nu determinå un sens ascendent al comunitåții. N are nimic gotic religiozitatea autohtonå. În ea predominå cenușiul picturii bizantine; sufletul nostru religios se îmbracå în culori afumate. Dacå am fi fost cu adevårat niște credincioși activi, trebuia så fim aståzi mult mai departe în mersul nostru. Dar pulsațiile în andante definesc toate domeniile vieții noastre. O sensibilitate în minor nu putea så se lege decît cu o gîndire staticå și cu o viziune pasivå a vieții. Este înså reconfortant a vedea cum România încearcå — printr un instinct al devenirii ei — så și lichideze pacostea tradiționalå a spiritului contemplativ. Cine ar mai putea afirma aståzi cå sîntem un popor contemplativ? Toți sînt de acord cå am fost. Orientarea înspre politic a învins plaga unei visåri sterile, lipsite de o adîncå interioritate, fårå scuza profunzimii și a dinamismului interior. Trecerea de la contemplativ la politic este una din fericitele conversiuni ale acestei țåri. De altfel, comparînd trecutul cu idealul de viitor, sîntem siliți a face o întreagå tablå de conversiuni. De o parte, anchilozele seculare, iar de altå parte, cåile de eliberare; tot ce ne a împiedicat så devenim națiune și tot ce ne va ajuta; elemente care ne au fixat în cadrul culturilor mici și cele ce ne vor salva din el; destin de țarå îngenuncheatå și accesul la mare putere etc.…
Paralelismul acesta determinå rosturile României și sensul ei în lume. Toate elementele care vor trebui så i alcåtuiascå viitorul constituie o sumå de categorii, constitutive marilor culturi. România va trebui så și le asimileze, så le integreze, så aparținå lor.
Distanța låuntricå de trecutul nostru trebuie interpretatå în justa ei valoare. Noi nu spunem cå strådaniile lui ªtefan cel Mare sau ale lui Mihai Viteazu sînt lipsite de importanțå și de un anumit dramatism. Ele n au depåșit înså caracterul unei reacțiuni de existențå și n au întrecut, întru nimic, limitele defensivei. Neservind o idee, ele nu pot constitui o îndrumare, iar continuitatea noastrå fațå de ele ar fi un îndreptar steril. Un trecut este numai atunci istorie, cînd ideea pentru care luptå atinge un nivel transistoric și este servitå de o forțå echivalentå valorii ei. Dintr o epocå moare tot, afarå de ce e transistoric. Renașterea sau Evul Mediu nu ne intereseazå decît pentru ceea ce mai pot spune și aståzi; pentru valabilitatea tipologicå și sensul lor intemporal. Transistoria include tot ce e actual în istorie. Dacå perioada romanticå nu ne ar mai fi în nici un fel o întîlnire neindiferentå, ea ar fi un produs pur istoric, lipsit de un germen fecund. Suma de prezențe a trecutului alcåtuiește viața istoriei. Råmîne din trecut tot ceea ce nu este documentar. Transistoria este în sine.
Relativismul a transformat devenirea în absolut și a exagerat concretul pînå la substanțializare. Anulînd categorii și eliminînd generalul, a fixat celula istoriei în totalitatea concretå și închiså a perioadei istorice. Epoca a devenit monadå, iar generația, un grup organic de o convergențå perfectå. În sine, epocile nu sînt universale, dar toate conțin un sîmbure de universalitate. Cele cu adevårat mari se leagånå în universal. Acest proces nu se întîmplå conștient sau voit, ci naiv și nemijlocit. Epocile mari ale istoriei sînt definite de o naivitate creatoare, deoarece spiritul, în elanurile și eflorescențele culturii, nu s a detașat de viațå în dualitatea caracteristicå apusurilor,ci se înmlådie pe ondulațiile vieții.
Nu se poate crea cu conștiința universalitåții, fiindcå orice creație este un act nemijlocit al spiritului. Cînd în tine se întipåresc caracterele epocii și cu ele dai expresie unui conținut interior, realizezi o obiectivare ce n are aderențå teoreticå și conștientå la însușirile vremii tale. Marii creatori n au cunoscut poziția lor în timp. Creația presupune un infinit fond psihologic, dar exclude un orizont teoretic echivalent. Epocile istorice productive, desfåșurîndu se în naivitate, se adîncesc în sînul valorilor, ca ntr un cerc limitat. Psihologicește, epocile au o respirație îngustå și un ritm sacadat de toate insuficiențele. Este indiscutabil cå amploarea pe care o atribuim noi viziunii omului Renașterii depåșește dimensiunile reale, precum iaråși s ar putea så nu înțelegem decît fragmentar complexul sufletesc al omului medieval. Interpretårile moderne au fåcut din Renaștere o lume. Ce e drept, ea este o epocå incomparabil individualizatå; numai cå, datoritå acestei individualizåri, ea nu a putut fi atît de cuprinzåtoare pe cît se spune. Ne am obișnuit a atribui Renașterii și consecințele ei îndepårtate sau apropiate. Tot ceea ce în baroc sau în romanticå este derivare tardivå din Renaștere atribuim acesteia. Reflexele istorice îndepårtate ale unui fenomen nu sînt revelatoare pentru esența lui, ci pentru sufletul epocii care își cautå analogii trecute în mod inconștient. Cå romantica a iubit Evul Mediu și l a iubit în felul ei, acest fapt este caracteristic romanticei, identitåții ei, nevoii de a și defini afinitåțile.
Epocile creatoare sînt mult prea rotunjite în sîmburele lor pentru a fi prea încåpåtoare. Universalismul conștient, cåutat, dezvoltat pînå la obsesia cuceririi extensive a spiritului, este un element definitoriu al epocilor de amurg, al acelor epoci de sintezå și de sincretism avide de toate valorile, juxtapunîndu le, dar neînsumîndu le, alåturîndu le steril, într un agregat axiologic. Divergența valorilor este pasiunea alexandrinismului. Sterilitatea spiritului îl face încåpåtor pentru orice și viziunea retrospectivå, reactualizînd lumile de valori ale trecutului, face contemporanå întreaga istorie. Universalismul exterior al epocilor de decadențå dovedește, prin contrast, cå orizontul teoretic nu este condiția creației și cå excesul de luciditate descoperå un suflet încåpåtor, dar steril.
Cu cît epocile pe care le înglobeazå o perioadå istoricå sînt mai limitate ca sferå de valori, cu atît succesiunea lor este mai rapidå. Dinamismul culturii moderne își are explicația în mårginirea excesivå a diverselor epoci și a pasiunii devorante a omului modern de a epuiza valorile pentru a le substitui. Devenirea istoricå își are rațiunea în insuficiența structuralå a fiecårei epoci. Chiar dacå epocile sînt închise în ele însele, fiecare are un germen de viațå, care se dezvoltå și moare, încît limitarea momentelor istorice este o insuficiențå organicå nesoluționabilå. În aceastå insuficiențå trebuie cåutat motivul substituirii epocilor și al mobilitåții formelor culturii. Inconsistența tuturor structurilor de viațå creeazå o fluiditate ce face din cåile existenței tot atîtea pierderi de substanțå.
Valorile, nåscute din viațå, iau drumul razna și nu se mai pot reîntoarce spre surse. Tragedia mai adîncå a culturii nu se aflå numai în simbolismul ei, care constituind valorile într o lume derivatå le îndepårteazå de o zonå ontologicå, ci în pornirile centrifugale ale spiritului care, începînd cu autonomia de viațå, sfîrșește la antinomia cu ea. Cine ar încerca så se descurce în multiplicitatea culturilor, în ireductibila lor complexitate tipologicå, n ar violenta prea mult individualitåțile lor, dacå le ar clasifica din punctul de vedere al soluției fațå de problema spirit — viațå. (A soluției intrinseci, practice, a „atitudinii“.) Sînt culturi al cåror stil se bazeazå pe o exasperare a conflictului dintre spirit și viațå (cultura indianå, egipteanå, goticul european și goticul ca o categorie mai mult sau mai puțin imanentå tuturor culturilor). Altele, neputîndu l învinge, l au atenuat (cultura greacå, întrucît a realizat o armonie mai mult doritå decît efectivå; cultura francezå, ca o culturå abstractå, în care spiritul nu se opune vieții, ci numai inteligența; cultura japonezå, ca o culturå a grației etc.) Întreg procesul culturii își are rådåcinile dramatice în elementele ne vitale ale spiritului; istoria nu este decît vibrația din golurile iraționalului. Deficiențele vieții au creat devenirea istoricå.
II
La orice temperaturå ar fi ridicatå și pe mîna oricui ar cådea, cultura româneascå își are determinate anumite direcții, pe care nu le poat modifica nici o lume de conținuturi, oricît ar fi ele de variabile și de divergente. Întrucît facem parte dintr o culturå și sîntem integrați procesului ei, activitatea noastrå intrå într un fågaș, despre care putem så nu știm nimic, el nu existå totuși mai puțin. Ceea ce putem face este så dezvoltåm la maximum tendințe imanente nouå, dar nerealizate din toate motivele cåderii noastre. Nu ne mai råmîne decît så începem a ne descoperi pe noi înșine.
Toatå forma româneascå de existențå este ståpînitå de geniul momentului. În zadar am încerca så ne educåm spiritul înspre activitatea constructivå, cu tot ceea ce ea presupune ca preparare conștientå și efort susținut. Inspirația de moment este legea noastrå. Românul iubește întorsåtura, adicå inconsecvența în procesul lucrurilor. Cel mai mare chin pe capul lui ar fi construirea unei catedrale; tendința lucrurilor înspre înålțime, ascensiunea firii e stråinå complet geniului nostru. Turnurile bisericilor românești nu se sprijinå în cer, așa cum se întîmplå cu cele gotice, ci, rezemate pe corpul bisericii, ele par a fi mulțumite cå se aflå undeva, aproape de tot, un påmînt, de care nu e bine så te îndepårtezi. O catedralå este un råspuns lui Dumnezeu la toate întrebårile care i le a pus omului. Ea dovedește cå distanța între creator și creaturå este departe de a fi infinitå și cå, la urma urmelor, ei s ar putea întîlni vreodatå în înålțimi. Sensul ultim al catedralei este o provocare și o sfruntare adresatå divinitåții. Sînt turnuri pe care omul n a avut curajul så scrie: pînå cînd vei mai fi Dumnezeu, Doamne? Toate operele pe care omul le a conceput pentru preamårirea lui Dumnezeu sînt o dovadå a mårimii umane, iar nu divine. Profilul unui turn pe un cer în înseråri este simbolul tragediei sau infinitului uman.
Fåcut am multe bisericuțe în trecutul nostru, toate triste și mici. Improvizații de credințå. ªtefan cel Mare și a exercitat ocazional un sentiment de pietate și ne a construit pe loc atîtea și atîtea biserici, locașuri minore și amårîte ale dezerțiunii din lume, și nici o construcție monumentalå, care så intensifice un sentiment de viațå și så i dea nesfîrșitul dramatic și vibrant care nåpådește sufletul în orice atmosferå goticå.
Nu numai din cauza nåvålirii frecvente a hoardelor, ci și dintr o dispoziție låuntricå, organicå, românii și au așezat satele în ascunzișuri, în våi nebånuite, în obscuritåțile naturii. Comparați acest sentiment de viațå cu acela care a împins semințiile germanice så ridice burguri pe singuråtåți de stînci, så și proiecteze tåria sîngelui în ziduri și blocuri de piatrå. O tristețe infinitå må cuprinde de cîte ori må gîndesc cum, o mie și atîția de ani, ne ascundeam prin påduri și munți de frica dușmanului, adicå de propria noastrå fricå. Nu existå vråjmași, ci numai frica din care ei se nasc. Mulți dușmani am vrut så mai avem! Trebuia så fi construit ziduri în jurul nostru, så fi fost și noi o lume, så ne fi clådit destinul în piatrå. Așa, n a mai råmas nimic greu din trecutul nostru. În zadar caut dupå demnitatea ruinelor. Cetåțile Moldovei nu må consoleazå; românii tot în munți fugeau.
Lipsa unui simț ascensional al devenirii, al unui elan constructiv în procesul firii, a fåcut cultura româneascå o culturå a imediatului. Toate lucrurile se întîmplå aici și acum. A te descurca printre contingențe, iatå imperativul viziunii circumstanțiale a vieții. Atunci și acolo, fie cå determinå trecutul sau viitorul, constituie un imperiu al necesitåții, în care amintirea nu poate atenua nimic, iar pentru viitor, voința nu poate interveni decît ineficace. Românii par a fi înțeles peste måsurå ceea ce este irevocabil și transuman în ființa timpului și spațiului.
Toate marile culturi s au nåscut din lupta biruitoare cu spațiul și timpul. Imperialismul, ca expresie supremå a marelui stil politic, este un dispreț, o ofenså aduså spațiului. A ți face întinderile sclave exprimå setea arzåtoare și criminalå de a supune rezistența lumii materiale. Revolta împotriva spațiului este mobilul secret al imperialismului. Ultimul soldat care servește o idee imperialistå este mai avid de spațiu decît cel mai pasionat geograf. Urmele pașilor soldaților români ar trebui sårutate.
Sau så ne gîndim numai la bravarea timpului, la oamenii care și au creat destinul în începuturile și pe culmile marilor culturi. Oare acei ce au impus lumii un stil de o individualitate unicå n au avut sentimentul unei energii nelimitate, capabile nu numai så escaladeze clipele, dar så înfrîngå, så se ridice pe cadavrele momentelor? N au îngenuncheat ei prezentul și viitorul, în pornirea de a da naștere la forme noi de viațå? Marile culturi au creat în ciuda timpului. În orice elan, el cedeazå din rezistențå, încît victoria asupra lui este un indiciu categoric al vitalitåții spiritului.
Ireductibilul și irevocabilul spațiului și timpului nu sînt cunoscute de avalanșa ca soartå a culturilor mari. Cu conștiința fatalitåții timpului, nici un popor n ar fi fåcut revoluții, și nici råzboaie n ar fi purtat, dacå spațiul ar fi fost atît de eterogen direcției lor interioare. Demiurgia culturilor a generat spațiul și timpul fiecåreia.
Deoarece noi românii nu ne am încercat în procesul inconștient al luptei cu spațiul și cu timpul, nu avem o fizionomie proprie. Nu ne am impus fața în forme obiective și astfel greu ne putem aråta și greu ne putem face cunoscuți. Fațå de timp și de spațiu ne definim figura. Ea cîștigå cu atît mai multe caractere, cu cît sîntem mai personali în tendința noastrå de a ni le asimila.
Defectul României este cå a fost prea multå vreme o potențialitate; a întîrziat sistematic så devinå o actualitate istoricå. În asemenea condiții, cum o så și poatå preciza o fizionomie? Unde e stilul nostru? Existå un singur oraș românesc, cu o marcå arhitecturalå proprie? Am råmas la țåran și n am știut cå satul n a intrat niciodatå în lume.
Românii au tråit o mie de ani ca plantele. Creșterea vegetalå le a determinat ritmul vieții lor. Precum, pentru o plantå, totul se face peste ea, așa și românul; totul s a fåcut peste el: biologia, ca și istoria. Unui popor de țårani i a fåcut mare plåcere så nu intervinå în cursul lumii. Nu existå neam care så fie de o mai resemnatå abandonare în moarte. Tragedia izvoråște dintr un protest disperat și inutil împotriva morții; el nu duce practic la nimic, înså se naște dintr un sentiment infinit și duce la alt sentiment infinit. Românii au stat sub moarte ca sub turci, au acceptat o. ªi asta înseamnå a i plåti birul.
Nenorocirea noastrå este c am integrat moartea în ordinea fireascå și am primit o cu duioșie și fårå dramatism. Mai bine ne am fi dispensat de ea, așa cum au fåcut francezii, care au creat o culturå fårå spirit tragic. Dar cine cunoaște fericirea francezilor, de a fi avut o superioritate naturalå fațå de moarte? Sînt înså culturi întregi care, din oroare de moarte au ajuns la cultul ei (cea egipteanå de exemplu), care din dureroasa intimitate cu ea au imprimat o direcțiune specificå stilului lor de viațå și n au acceptat o ca o evidențå a lumii naturale. Românul se simte prea la el acaså între viațå și moarte, și și face un drum plåcut printre ireconciliabilele acestea inițiale. Tråind cu o familiaritate indiferentå între lucruri care au greutate numai prin patosul distanței, el și a redus din fiorii la care nu i bine så renunțe spiritul. Astfel, România nu este o țarå tragicå. De Dumnezeu, n am stat niciodatå prea departe. Existå o literaturå popularå, cu mai multe povești în care El se plimbå mai des ca printre noi? Mîhnirea, cazna și necazul acestui popor au ridicat multe scåri între påmînt și cer. Bisericile n au trebuit så provoace înålțimile.
Ce fioruri trebuie så fi cunoscut Evul Mediu, oamenii din timpul lui, care fåceau cerc cu casele lor în jurul catedralelor? Orgoliul înfrîngea pietatea. În jurul bisericuțelor noastre, umilința înfrînge credința.
În genere, românii au prea multå umilințå și prea puținå pietate fațå de lucruri. Pietatea este ultima formå a seriozitåții în fața ordinii invizibile. Cînd ea afecteazå un caracter uman și imanent, atunci viața este convertitå într o valoare echivalentå transcendenței. Este ca și cum toate aspectele realitåții ar fi stråbåtute de un suflu divin și s ar împårtåși, în diversitatea lor, din același izvor absolut. Din pietate se naște un sentiment solemn al vieții. Toate actele se desfåșoarå și se consumå ca oficieri, într o gravitate elegantå. Pietatea då un sens etern zådårniciilor. De aici, farmecul ei discret. Lumea catolicå reprezintå atîta seriozitate gravå și atîta responsabilitate istoricå deoarece, ca nici una, a îngrijit în sine o pietate activå, cu ceremonialui inerent și cu grandoarea måsuratå care au asigurat catolicismului o dominație atît de justificatå. S a mai adåugat spiritul politic, și lumea cealaltå a fost bine valorificatå în lumea asta.
Umilința te așeazå totdeauna sub lucruri. Prin ea nu te recunoști nici måcar la nivelul și condiția devenirii curente. Umilința este sentimentul cel mai a istoric din cîte se pot concepe. Refluxul vieții este leagånul ei. Dacå, individual, ea poate presupune un spirit detașat, în expresie colectivå, e descurajantå. Umilința este un viciu. Cåci råpește atît omului, cît și lumii, farmecul și valoara.
Una dintre multele cauze ale scepticismului românesc este și influența dizolvantå a umilinței, acest sentiment ce ne a umbrit pe noi, românii, de cînd e lumea. Parcå de secole n am fi opus mizeriilor ce ne veneau de la alte popoare decît råspunsul înțelepciunii pasive a țåranului: „Så treacå de la noi!“ Nu existå o ființå mai umanå decît românul. Acesta e dezastrul. La orice monstruozitate, țåranul îți va råspunde invariabil: „între oameni se întîmplå toate“. Excesul de înțelegere, din fuga de conflict și de dramå. Acesta e și sensul scepticismului, în general.
Românii n au aproape nici o înțelegere pentru istorie, cåreia i substituie concepția destinului. ªi ce este ideea de destin? Logica iraționalului. O direcție interioarå într o lume de contingențe, o fatalitate într o totalitate de variabile. Pe cînd înså culturile moderne au renunțat la ideea metafizicå a destinului, înlocuind o cu una psihologicå, noi românii am råmas la sensul metafizic al soartei. Pentru un german sau pentru un francez, destinul nu înseamnå mai mult decît un ireductibil låuntric ce ne då o formå în viațå. Fatalitatea crește din suflet și råmîne în marginile lui. Dacå totuși depåșește sfera psihologicå, ea afecteazå forma unui determinism mecanic, fårå baze în ontologic. Românul vede înså o surså universalå realitåții esențiale care e destinul. Fatalismul ete determinism pe baze metafizice.
Ideea de destin are marele merit de a explica toate și nimic. Forța oarbå, care și are limitele imanente ale unei logici specifice, ne satisface gustul nostru de a cåuta o bazå ascunså și generatoare a tuturor conținuturilor de viațå; ea înså nu le poate explica diversitatea și divergența. Exuberanța fenomenalå se ridicå, autonomå, peste monotonia soartei. Peisajul istoric råmîne stråin. În momentul în care românii vor abandona ideea de destin, ca realitate sub care omul geme, incapabil de a se mișca, ei vor înțelege istoria și poate i se vor integra.
Sîntem un popor prea bun, prea cumsecade și prea așezat. Nu pot iubi decît o Românie în delir.
Toți acei care iubesc poporul românesc mai puțin decît mine — fiindcå ei nu i iubesc viitorul lui — susțin cå însușirea esențialå și de mare merit a românului este omenia. Nu vreau så spun cå ea e un defect, dar îmi este imposibil så i descopår altceva decît o virtute mediocrå, care nu poate fi o culme decît pentru oamenii lipsiți de personalitate. Într o lume în care numai excesul inimii și al inteligenței, frenezia și calculul echivoc, instinctele tari și ipocrizia pot ajuta o ascensiune, la ce ne ar putea folosi o cumsecådenie colectivå? Ce este omenia? A da omului ceea ce este al omului. Setei mele de conflicte în lumea aparențelor nu i pot gåsi un antipod mai detestabil decît omenia. Dacå i aș dori României så tråiascå în pace și la råcoare, m aș bucura și eu de omenia noastrå și m aș asocia la un elogiu comod și plat. Decît înså o bunåstare nesemnficativå, mai bine o ruinå con brio. Cine nu tråiește apocaliptic destinul României nu înțelege nimci din ceea ce trebuie så devenim. Fiecare ar trebuis å ne sfîșiem pe imperativul devenirii noastre.
Cînd s ar spune cå ardoarea, și nu omenia, este însușirea de cåpetenie a României, mi aș încrucișa brațele și aș aștepta så lunec cu ea automat spre glorie. Sau pasiunea, focul, elanul și chiar teroarea… Franța este opera entuziasmului, mai mult decît a raționalismului și a clasicismului. De altfel, pasiunea oarbå pentru logicå i ar folosi mai mult decît logica.
Unii cred cå sînt naționaliști dacå flateazå stårile de fapt ale unei țåri și gåsesc în istoria ei singurul îndreptar. Sau cum vorbesc ei, de „virtuțile tradiționale“. Cum de n au observat cå aceste vituți ne au ținut pe loc atîta vreme? Nu este bun și valabil ceea ce un popor are din moși stråmoși, ci numai ceea ce l mînå înainte. Dacå toți românii ar deveni prin minune sfinți și în aceastå stare n ar cîștiga nimic ca forțå istoricå, aș declara sfințenia un atentat la edificiul nostru istoric. Tot ce pune România în mișcare este bun, tot ce o ține pe loc e råu. Singura ieșire este un dionisism al devenirii românești.
Dacå ascensiunea României ar pretinde idealuri meschine și compromițåtoare, limitate și antiumane, ele ar trebui declarate absolute și perfecte. Ascensiunea unei țåri este singura ei moralå.
„Adevårurile organice“ ale unei națiuni sînt erorile necesare creșterii ei. Cum tote fenomenele de creștere au la bazå un elan orb, nu vom gåsi în ele condiția prielnicå a cunoașterii. Autoiluzionårile din aurora culturilor indicå un proces foarte natural. Luciditatea este omanifestație de crepuscul al unei culturi. Oboseala a luat locutl creșterii. Atunci începe a se ști. ªi adevårurile nu mai sînt „organice“, adicå nu și le mai creeazå viața pentru uzul ei, ci devin expresii autonome, care nu mai servesc. Fațå de epoca homericå, în care spiritul elin este încå întunecat de somnul materiei, întrevåzînd puține adevåruri, într o trezire încå neconsumatå, — epicureismul și stoicismul demarcå o disocierre a elementelor solidare inițial, începînd cu autonomia spiritului, care creeazå conștient adevåruri pentru o viațå pierdutå în rațiune. Fiecare culturå își are o epocå de cunoaștere, care nu coincide cu un moment de înflorire spiritualå, ci cu luciditatea ca fenomen colectiv. Un fel de obosealå contemplativå, bazatå pe lichidarea naivitåții, acest dar incomparabil al tuturor aurorelor de culturå. De o parte epoca de naivitate, de cealaltå, epoca de cunoaștere. Lumea homericå și sincretismul alexandriu înseamnå douå epoci la antipod. Secolul lui Pericle este epoca de maturitate și de rotunjime.
Lumea goticå și istorismul modern reprezintå, în plan occidental, același dualism, de aceeași semnificație și gravitate. Clasicismul francez și romantica germanå sînt momente culturale perfecte, culmi de culturå așezate între epoca de naivitate și de cunoaștere a Franței și Germaniei. Ele au ceva din mireasma deșteptårii originare a spiritului și din parfumul dizolvant al luciditåților crepusculare. Fecunditatea lor este înså departe de a fi echivocå, ea înrådåcinîndu se în temeliile unei culturi. În clasicism și în romantism, Franța și Germania și au întins o oglindå pentru a se putea adora narcisic. În toate momentele mari de culturå, triumfå un Eros spiritual. Este o oglindire în propriul abis de fecunditate și de iradiere. Cu Schelling, Novalis, Hegel și Schlegel, Germania s a desfåtat în stråfundurile sale și și a pipåit marginile. Romantica germanå, mai mult decît oricare alt moment al spiritului european, justificå definitiv participarea la istorie. Atîta vis al spiritului compenseazå trivialitatea de secole a gîndirii și a vieții.
Romantismul german este autoextazul spiritului în finit.
Procesul „normal“ al unei culturi o face så treacå în mod inevitabil prin perioada inițialå a naivitåții. Nediferențierea și indiviziunea împrumutå culturii, într o astfel de fazå, un caracter de tot concret. Separația de naturå este în curs, fårå ca totuși cultura så constituie o totalitate autonomå. Cîtå naturå este în culturå indicå gradul ei de naivitate. Ritmul ascendent al unei culturi o ridicå din påmînt, din piatrå, din elemente. Progresul în spiritualizare înseamnå o îndepårtare de originar. Autonomia spiritului de viațå, care devine realitatea tragicå a tuturor culturilor, începînd de la maturitatea lor la decadențå, înfrînge ultimele urme ale naivitåții. Cultura are în începuturile sale un ritm cosmic. Cu cît ea se diferențiazå mai mult de naturå, cu atît ea devine mai a cosmicå. Negația cosmicului își aflå sursa în elementele centrifugale ale spiritului. Interiorizarea lui este o fugå de viațå.
Faza naivå în evoluția istoricå a unei națiuni îmbinå într o surså comunå statul, dreptul și societatea. Conștiința statalå, juridicå și socialå nu se autonomizeazå. Naivitatea istoricå are ca presupoziție comunitatea. Despre socialism nu se vorbește decît unde ea nu mai existå. Dispariția statului în societate, care este o idee centralå a socialismului, n a putut apårea decît în diferențierile rezultate dintr o devenire complexå. Risipirea ethosului comunitar a pus problema socialistå. Omul modern nu mai știe care este sîmburele såu: națiunea, statul, societatea sau dreptul. Înainte vreme era måcar Dumnezeu, care topea în sine toate contradicțiile. În dictaturå sau socialism, el cautå o simplificare și o formulå, o reducere la un principiu. Pluralismul, în orice formå, nu este o soluție pentru muritori.
Omul s a simțit totdeauna mai bine în epocile de naivitate. Odatå ajuns înså într un ritm în care cunoașterea s a cristalizat ca un conținut de culturå, el s a abandonat dramatismului acestei forme de viațå și a acceptat riscurile ca necesitåți firești. Un popor își savureazå, la urma urmelor, decadența sa. Cetåțenii romani, care în viciu și beție asistau la ruina Imperiului din umbra curtezanelor orientale, nu se gîndeau cu nici un regret la vremurile în care țîțele Lupoaicei erau piatra de temelie a celui mai måreț imperiu.
Românii n au suferit niciodatå de prea multå naivitate. Netråind prea mult în lucruri, ci mai mult sub ele, ei au avut perspectiva de jos; excesul de luciditate al românilor numai așa poate fi explicat. El n a fost fructul unei cunoașteri spirituale, cu priveliștea din înålțime, din distanțele spiritului, ci din izolarea noastrå sub curentul vieții. Luciditatea decadentå este plantatå cu rådåcinile în aer. Orice gen de luciditate este o distanțå de ființå.
Naivitatea este un reflex paradiziac în imediat. Datele nemijlocite ale vieții sînt tråite în ele însele și, chiar transfigurate în mit, ele se leagå direct de participarea sufletului. Nu trebuie totuși så ne imaginåm stilul naiv al culturilor, în albastru de Fra Angelico, deoarece naivitatea presupunînd originarul, implicå un întreg complex de izbucniri primitive și bestiale. Decît, bestialitatea este, în aceastå epocå, iresponsabilå și afecteazå mai repede un caracter de prospețime. ªi apoi, etica naivitåții este biologia.
Cå n am cunoscut deliciile naivitåții, ca o perioadå de culturå, este o dovadå în plus c am vegetat la marginile istoriei și cå o condiție unicå definește tragedia noastrå. ºåranul român e mai lucid și mai båtrîn sufletește decît țåranul italian sau german. Dacå biologicește este superior țåranului francez, el are o maturitate sufleteascå de care ar trebui så ne întriståm. ºåranul român știe cam prea mult despre viațå și despre moarte, deși nu înțelege nimic din istorie. Ai crede cå cine știe ce experiențå secularå de viațå intenså cu o tradiție îndepårtatå îl silește la atîta îndoialå și amåråciune. ºåranul bavarez, olandez sau elvețian este un sugaci fațå de țåranul nostru. Poate cå toți românii nu sîntem decît niște copii båtrîni. Så ne fi nåscut din oboseala romanilor și lacrimile dacilor? Nu este chiar așa de plåcut a mai adåuga un plus de cunoaștere imensitåții de luciditåți autohtone.
Ne au lipsit condițiile psihologice ale naivitåții. Altcum, nu ne am putea plînge, cåci indiferențierea organicå a României a prezentat substratul concret pentru un gen naiv de viațå. N am fost noi prea mult popor și prea puțin națiune, mult mai mult societate, decît stat? Iar din punctul de vedere al raționalitåții formelor de culturå, nu reprezintå alcåtuirile noastre de viațå un excedent de irațional?
Dar dacå ne au fost interzise deliciile naivitåții, nu ne mai råmîne decît så dåm intrårii noastre conștiente în culturå un accent de frenezie necunoscutå României. Ar fi un lux pentru spiritul primar al culturii noastre så divinizåm expresiile aurorale ale culturii. Noi trebuie så avem în fațå finalitåțile esențiale și ultime ale devenirii culturilor. Am fost prea mult popor. Îndumnezeirea acestei realitåți primordiale a fost tentația permanentå a påturii noastre culte. Astfel de excese le au cunoscut și germanii, înså le au corectat totdeauna cu ipostazierea statului. Dacå un Fichte, în timpul renașterii naționale germane, gåsea în revenirea la popor, ca surså de productivitate iraționalå, o salvare pentru Germania și o eliberare de etatism, Hegel a substituit statul lui Dumnezeu și i a scris o teodicee cum n a mai cunoscut istoria nici înainte de el, nici dupå el. Considerațiile lui despre stat îți dau fioruri cosmice. Ai vrea, citindu le, så renunți la iluzia individualitåții, tale, så te asimulezi complet în existența statului, så ți anihilezi principiul anarhic, så ți uiți cå ești persoanå. Dumnezeu n a devenit actual decît prin Christos: așa statul, prin Hegel. A vorbi despre stat ca „infinit real“, „mers al lui Dumnezeu în lume“. „Spiritul în raționalitatea sa absolutå“, „ideea divinå pe Påmînt“ etc. este un lucru atît de extraordinar, încît viziunile în Dumnezeu ale Sfîntului Ioan al Crucii sau paradoxele poetice despre divinitate ale lui Angelus Silesius îmi par simple banalitåți. Hegel e cel mai mare mistic al Germaniei, fațå de care Kant e simplu profesor, iar Boehme și Eckhart, maeștri în presentimente. Dialectica lui este justificarea definitivå a iraționalismului cu o mascå raționalistå.
Hegel vorbește la un moment dat despre „viața absolutå în popor“. Acest maximalism organicist are un sens numai întru cît fixeazå o etapå, în nici un caz o finalitate. Så ne închipuim o Românie în care cultul mistic al iraționalului forțelor populare ar invada întreaga țarå. O stagnare generalå ar fi fatalå. Orice cult pentru o realitate deja fåcutå este cauzå de stagnare și de imobilitate. Un tradiționalism consecvent nu duce la nimic, dar, mai cu seamå, nu dovedește nimic. „Poporul“ este o obsesie de care trebuie så ne ferim. ªi trebuie så ne ferim cu atît mai mult, cu cît n am fost sute de ani România, ci numai poporul românesc. În ce fel acest neam a putut rezista atîtea secole, fårîmițat și neexistînd politicește, este o problemå cåreia nu i pot gåsi un tîlc valabil. Munteni, moldoveni, ardeleni au putut conserva o substanțå etnicå numai întru cît n au participat direct la istorie. Este singurul merit al pasivitåții, al subistoriei noastre, al apartenenței noastre la destinul mizerabil al culturilor mici. Cum Ardealul a fost tot timpul izolat de restul românitåții, dacå påråsea anonimatul și lua parte activå — prin revoluții și råzboaie — la istoria Europei centrale, el ar fi ieșit, iremediabil, din orbita României potențiale, așa cum exista ea în conștiința tuturora. Acțiunea izolatå ar fi fost ineficientå. Ceea ce e regretabil — și aici e viciul de bazå al României — este cå provinciile noastre, atîta vreme, n au cåutat o acțiune convergentå și au amînat neîngåduit România.
Totul, în trecutul românesc, s a fåcut anonim. În zadar încerci så descoperi o realitate vie dupå acel nimeni care ne ascunde pe toți. Am fost anonimi în anonimat. Așa sînt toate stårile preculturale, așa este orice subistorie. Cultura este un triumf al individuației. Ființa individualå ia un caracter specific și o direcție proprie, separîndu se de colectivitate. Epocile culturale de mare stil au o structurå monadicå. Lumi individuale, a cåror armonie derivå dintr o comunå participare la spirit. O culturå nu atinge culmi decît în måsura în care individualitåțile ei simt tentația demiurgiei. Marii creatori au țintit o umilire a lui Dumnezeu. Precum marile culturi își extrag avîntul din pornirea lor demiurgicå, așa și cu marile individualitåți. Orgoliul infinit este cea mai productivå salvare din mizeria condiției omenești. Må gîndesc la Hegel, considerînd „momentul“ såu filozofic ca pe cel mai important din evoluția gîndirii, spiritul absolut ajungînd la perfecta autocunoaștere și interiorizare. Hegel s a considerat ca încoronarea și culmea devenirii spiritului, iar împotriva caracterului progresiv al oricårei dialectici, a conceput sfîrșitul istoriei în perfecțiunea spiritului absolut realizat de filozofia sa.
Sau Napoleon, spunînd la Sfînta Elena, cu atît orgoliu meditativ: „Pe mine nu m au înfrînt oamenii, ci natura. În nord frigul, în sud marea.“
Omul nu poate crea decît crezîndu se centrul istoriei. Nu este aici vorba de inconștiența oricårui burghez, care, în limitarea orizontului såu, tråiește ca și cum el ar fi singura realitate, ci de expansiunea spiritului care dilatå clipa pe dimensiunile veșniciei. Dacå nu tråiești cu sentimentul cå tot ce s a fåcut pînå la tine în vederea ta s a fåcut și cå tu ești o råspîntie unicå în istorie, dacå nu simți cå te cere devenirea și cå momentul existenței tale este un absolut, un ce nesubstituibil și unic, atunci nu vei reuși decît så fii un licurici în soare, o strålucire invizibilå, o fadoare de luminå. Numai întru cît axa lumii îți stråpunge inima, poți deveni o lume.
Aș vrea så disparå, din sîngele acestui neam, ultimele rezerve de umilințå. Dacå nu vom avea atîta tårie și atît orgoliu pentru a ne reface din sîmbure existența, în zadar mai facem teoria României. Aici nu vreau så descriu mizeria istoricå a unei țåri, dintr o curiozitate obiectivå. Nu pot så fac științå pe propriul meu destin. Dacå defectele României, constatate aici cu pasiunea și regretele unei iubiri disperate, ar fi eterne și iremediabile, țara aceasta nu m ar interesa deloc și mi ar pårea stupid så scriu o carte de fapte fårå o viziune de reformå.
O criticå severå a României nu trebuie så fie compensatå înså de o utopie. Drumul României în viitor nu este presårat cu trandafiri. O mie de ani am cålcat pe spini și vom mai cålca încå multå vreme. Limitele României le cunosc prea bine. Vrem så știm totuși pînå unde se poate întinde ea, atît în forma ei låuntricå, cît și în afarå. Aș vrea o Românie cu populația Chinei și destinul Franței. Dar nu vreau så fac din viitorul țårii o utopie… Deși România nu poate fi o realitate fårå acest viitor, noi trebuie så fim înså necruțåtori și cu singura noastrå speranțå…
Utopia este o dezertare teoreticå din fața realitåții. Insuficiența instinctului construiește o altå lume, neținînd seamå de ireductibilul acesteia. Disprețul pe care l mårturisim cu toții pentru utopiști este cum nu se poate mai firesc. Noi știm ceea ce nu știe un utopist: reforma lumii nu este posibilå decît cu mijloacele și datele ei. Dacå Platon și Rousseau ar fi conceput numai viziuni utopice, de mult ar fi ieșit din circulație. Dar ei au constatat prea adesea gradul de fatal din realitate, pentru a fi fost niște visåtori ordinari. Construcțiile fantastice ne au ajutat så ne controlåm iluziile. Defectul utopiilor este cå au încercat så elimine din viațå ceea ce are ea mai durabil: tragedia. Omul a fåcut înså tot posibilul pentru a amîna paradisul terestru. ªi a reușit peste așteptårile lui.
Dacå l ar fi dorit cu ardoare, atunci n ar fi refuzat așa de ușor utopiile. Nu este vorba numai de cele socialiste, ci de orie gen de utopie. Marxismul și a fåcut un titlu de glorie din a fi rupt cu tradiția utopicå a socialismului. Poate cå socialismul numai atunci a avut farmec. Aståzi vrea så fie o științå a fericirii påmîntești, construitå pe o escatologie imanentå.
Distanța noastrå de utopie rezultå din excesul de luciditate. Pe român l aș putea, la urma urmelor, crede capabil de orice, numai de utopie nu. De aceea, construcția imaginarå a unei Românii viitoare n ar avea pentru noi nici un sens. ªtim cu toții cå în istorie conteazå numai faptele; idealurile sînt amågiri, necesare unei justificåri ornamentale. Un popor activ și dinamic este o mai mare realitate istoricå decît unul visåtor, care își uitå de el însuși în idealuri. Hunii au tulburat istoria mai mult decît indienii, deși toți hunii laolaltå nu fac cît o clipire din ochi a lui Buddha. Iaråși, nu pot så trec cu vederea cå Attila este un Napoleon fațå de prinții Indiei, frumoși și visåtori. Însuși Christos a fost un mare om politic fațå de Buddha, cu toate abilitåțile oratorice ale acestuia. Dacå pînå aståzi propaganda electoralå a creștinismului s a menținut în toi…
Cine se apucå de lectura Evangheliilor cu interes politic are ce învåța pentru viața practicå. Nimeni så nu aspire a deveni șef înainte de a fi meditat politicește Evanghelia Sfîntului Ioan. Schimbați cîțiva termeni, înlocuiți i cu expresii din lumea noastrå și ați gåsit cheia ascensiunii. Nu s a fåcut așa de ușor o dictaturå douå mii de ani…

Så fie oare utopie, dacå am crede cå România ar putea så se ridice vreodatå peste nivelul și fatalitatea culturilor mici? N aș vrea så formulez o condamnare pentru neamul meu. ªi dacå ar exista în România un oracol, mi ar fi teamå så l întreb. Cine mi poate garanta cå viitorul nu ne va rezerva surpriza unui miracol românesc? Un råspuns defavorabil la întrebarea sfîșietoare nu pot så dau fårå så mi tai creanga de sub picioare. O superstiție ascunså a adevårului må oprește înså de la un entuziasm excesiv.
Så presupunem cå România ar produce în viitor o serie de oameni mari, de excepții remarcabile. Justificå acest fenomen o depåșire a condiției culturilor mici? Cå råspunsul nu poate fi decît negativ, n avem decît så ne gîndim la cazul Danemarcei sau Olandei. Danemarca a dat naștere unui Kierkegaard, geniu universal, care a influențat esențial gîndirea ultimelor decenii. Atîtea lucruri råmîn omului stråine, dacå n a petrecut cîtva timp în lectura și meditația operelor lui. Dupå Nietzsche și Dostoievski, secolul trecut și l poate reclama ca pe o a treia mårime. Înseamnå aceasta cå existå o culturå danezå cu un stil al ei, de care så se împiedice istoria universalå?
Franz Hals, Rembrandt, Hobbems și Ruysdael au fåcut din pictura olandezå fenomenul cel mai original al acestei țåri. Fårå peisajul olandez, aș fi înțeles ce e vast și sumbru în melancolie? Cu Ruysdael în fațå, gîndești tot atît de mult ca dupå lectura lui Schopenhauer. Cine s a oprit înså prea mult cu gîndul la cultura olandezå? Culturile mesianice sînt flori rare ale devenirii.
Så mai amintim profuziunea de genii ale Norvegiei și Suediei? Ne am izbit cu toții de Strindberg, de Ibsen, de Hamsun și de celelalte figuri nordice. Dar în viața spiritului european cultura norvegianå sau suedezå n au putut constitui nici måcar un moment istoric. Ele au fost „mode“. Ceea ce înseamnå cå au fost acceptate cu pecetea efemerului. Înseși imperiile portughez, olandez și spaniol n au fost mai mult decît mode politice.
Apariția izolatå a cîtorva oameni mari într o culturå de a doua mînå este deci o soluție minorå, de care nu trebuie så ne låsåm impresionați. Nici måcar o pleiadå nu creeazå o culturå. Numai prezența unui geniu colectiv, care face din oamenii mari proiecții, în aparențå, manifestații individuale ale unui fond adînc și specific de culturå, poate alcåtui o bazå de afirmare a unei culturi. Descartes, moraliștii francezi, enciclopediștii, Revoluția și, pînå la un Valéry sau Proust, toate geniile Franței participå la un fond comun, pe care l revelå în forme diferite, dar în aceeași comunitate esențialå. Între Pascal și Barrès este mai multå afinitate decît între ultimul și un contemporan german, fie el chiar Thomas Mann. O culturå trebuie så aibå o continuitate compuså din perioade aparent divergente, dar intime în substanța lor. Numai culturile mici se remarcå prin manifeståri și apariții sporadice, cårora le urmeazå tåceri și goluri, inexplicabile în afara unei deficiențe constituționale. Se spune adesea de cîte o țarå råmaså la periferie: n a avut oameni la înålțimea evenimentelor. Sau cazul României: la evenimente mici, oameni mici. Så nu uitåm cå marile culturi au dispus totdeauna de oamenii de care au avut nevoie. Se poate spune mai mult: ei au depåșit chiar nivelul evenimentelor și au fåcut, din plusul lor de merit, motive de neliniște și de dinamism pentru acea națiune. Cezar și Napoleon au fost mai mari decît evenimentele. De aceea s au pråbușit amîndoi. ªi så nu ți fie scîrbå de țårile ai cåror oameni tînjesc sub evenimente! În loc så le creeze, ei tremurå cå nu le pot înțelege sau domina! O scîrbå cosmicå må apucå de țårile mediocre.
România nu trebuie så se mîngîie cå mai apare din cînd în cînd prin ea cîte un om mare. Eminescu, condamnat a scrie într o limbå necunoscutå, n a putut deveni universal; Pârvan putea fi un Kierkegaard român, dacå nu s ar fi adîncit în såpåturi și și ar fi cultivat mai puțin înålțimile retorice ale inimii; Nicolae Iorga n a fost niciodatå mai mult decît un om extraordinar. I a lipsit totdeauna distanța și disprețul de lume, pentru a fi un om mare.
O anumitå generozitate cu România må face så cred cå ea ar putea depåși cercul îngust al culturilor mici. Acest condițional definește condiția noastrå. Cå ea nu se va putea ridica niciodatå la nivelul și semnificația culturilor mari este un fapt sigur, ce nu meritå a fi discutat. Ceea ce poate și ceea ce trebuie så devinå România este så atingå un sens istoric analog Spaniei sau Italiei, adicå så și marcheze existența prin glorii efemere. A aștepta mare lucru de la România — ar însemna så ne condamnåm la decepții continue. Nu este mai puțin adevårat cå românii n au fost nici måcar ce au putut. Slabå treabå peste tot!
Ceea ce face din culturile mari fenomene atît de rare nu este numai numårul restrîns al tipurilor posibile de culturå, ci și faptul cå, în ordinea istoricå, prioritatea unui fenomen anuleazå semnificația tuturor acelora care îi urmeazå, de același gen. Toate revoluțiile democratice au fost sclave Revoluției franceze, iar țårile în care ele s au petrecut n au cîștigat, din perspectiva istoriei universale, nici un titlu de glorie. Același caz se petrece și cu Revoluția ruså. Toate revoluțiile comuniste din alte țåri sînt umbrele ei. Mai mult, în țara în care se preparå și izbucnește revoluția, Lenin este mai adorat decît proprii ei revoluționari. Același fenomen se întîmplå și în domeniul spiritului pur. Ce mai dovedește raționalismul în alte țåri fațå de Descartes, senzualismul dupå englezi și idealismul dupå nemți? Celelalte țåri au putut så le perfecționeze; aceste curente nu caracterizeazå decît țårile în care s au nåscut ca expresie originalå. De aici derivå primejdia pentru orice țarå care vrea så se afirme; ea riscå så umble pe cåi båtute, cu iluzia personalitåții proprii, înșelîndu se amarnic în chemarea ei.
Toate culturile mici apucå pe cåi båtute. ªi cele mari au anumite cadre de evoluție, care derivå din structura culturii ca atare, din condițiile ei morfologice. În tiparele lor formale, ele toarnå înså conținuturi specifice. Egiptul ca și Franța au trecut prin perioade asemånåtoare și au consumat o logicå a culturii similarå; prin conținut, ele își capåtå o excelențå diferențialå.
Culturile mici nu cunosc logica stringentå a evoluției, fiindcå nu trec prin toate perioadele ce alcåtuiesc perfecțiunea istoricå a marilor culturi. Ele nu sînt nici capabile så producå o serie de conținuturi unice și universale, încît bat șontorog urmele celor mari. Dau naștere și ele, din cînd în cînd, la cîte o revoluție localå, fac gesturi fårå ecou, cresc și se distrug fårå amploare, mor fårå så întristeze pe cineva.
România se va salva de la aceastå mizerie, ea înså nu va putea scåpa niciodatå de echivocul culturilor intermediare, ci va råmîne indeciså, la zona de mijloc între culturile mari și cele mici. O Spanie a sud estului Europei, fårå ardoarea și farmecul ei romantic, dar cu același nivel istoric. ªi fårå un Cervantes, care så ne descrie un Don Quijote al amåråciunilor noastre…
III
România și a dat seama de ea însåși numai în secolul trecut, și nu în începuturile lui. Cå înainte vreme au știut cîțiva cå sînt români este evident și nesemnificativ. O simplå stabilire de identitate, fårå nici un plus dinamic. Dar, chiar de ar fi știut, popoarele oprimate nu și pot valorifica autoconștiința, pe care o refuzå ca o incomoditate. Ridicarea la autoconștințå în devenirea noastrå naționalå a pus în discuție o serie de probleme mai mult sau mai puțin inutile. Ele nu dovedesc nimic, dar sînt de naturå a releva inconsistența și lipsa de direcție internå a culturii noastre. Toate se ramificå din teoria fondului și a formei: orientarea spre Occident sau Orient,spre oraș sau spre sat, spre liberalism sau reacționarism, spre progresism sau tradiționalism etc.… S a creat astfel în teoria culturii românești un sistem de alternative, steril și iritant, justificat cu prea multe idei, dar cu nici un argument decisiv. Trebuie recunoscut cå polemica s a nåscut din sînul naționaliștilor, care suferind de obsesia specificului românesc au uitat de România. De altfel, naționalismul românesc a fost aproape totdeauna reacționar, adicå n a iubit niciodatå România în sensul ei ideal și în finalitatea ei ultimå. În loc så și fi pus întrebarea: ce trebuie så devinå România, ei nu s au întrebat decît: ce trebuie så råmînå. Orice naționalism care, de dragul constanțelor unui popor, renunțå la cåile moderne de lansare în lume rateazå sensul unui neam, vrînd så l salveze.
Fondul nostru? Desigur, multe lucruri bune, dar în sînul lor o ranå. Fondului acestuia datoråm absența noastrå de atîta timp. Absolutizarea lui este o operå reacționarå. Dacå ne am fi abandonat lui, eram și aståzi una dintre ultimele țåri ale lumii. Viziunea reacționarå nu înțelege paradoxul istoric al culturilor mici și care consistå în faptul cå ele nu pot så refacå etapele de evoluție ale culturilor mari, ci trebuie så se integreze unui ritm, fårå continuitate și fårå tradiție. De am fi råmas consecvenți fondului nostru, aståzi ar trebui så creåm epopei și mituri eroice, iar pe Proust så l așteptåm cîteva secole, pentru a l citi și a l înțelege „organic“. În definitiv, cine este de vinå dacå ne am descoperit prea tîrziu? ªi cu ce a greșit Europa, dacå am descoperit o atît de tîrziu? Problema fondului și a formei a fost puså de reacțiunea noastrå la descoperirea tardivå a Occidentului. Dupå „evoluția fireascå“ a organicismului, și aståzi ne învåluiam în pravile, în cronici, și aståzi eram preistorie. Este o notå bunå pentru adaptabilitatea și spiritul de orientare al nostru cå am putut såri din preistoria tuturor secolelor noastre de întuneric în ritmul problemelor — dacå nu al realitåților — universale. România este fructul unei pasiuni moderniste. Fårå prejudecåțile reformatoare ale liberalismului românesc, andante le devenirii noastre devenea funebru. Ceea ce în Apus era revoluție, la noi era modernism. Deosebirea este semnificativå. Cåci, pe cînd o revoluție se naște dinlåuntru, o råsturnare modernistå se întîmplå din afarå. Occidentul n a fåcut „revoluționari“. Lucrul acesta nu este totuși atît de întriståtor. Important este gradul în care am fost electrizați și scuturați de cutremurul dezlånțuit de contactul dintre ființa noastrå și Europa, Rusia, de la Petru cel Mare pînå la Lenin, ne a fåcut decît så și individualizeze ființa prin reacțiuni fațå de Occident. Ea n a descoperit efectiv Europa decît în începuturile veacului trecut. Filozofia germanå romanticå și ideile revoluționare franceze au alimentat o vibrație, care a devenit spirit revoluționar și apoi revoluție.
Reacțiunea României fațå de Europa este unul din fenomenele cele mai îmbucuråtoare ale vieții noastre. Frenezia imitației, care a dominat tot secolul al XIX lea, își are rådåcini atît de adînci, cå sînt nemîngîiat de a fi råmas atît de neînțeleaså lui Eminescu, care a priceput cum nimeni o Românie intemporalå, pentru a o refuza în contingențele ei.
Dacå secolul trecut nu era dominat de o sete oarbå de imitație, de superstiția modei, a arderii etapelor, a „ajungerii“ celorlalte neamuri, am fi råmas poporul obscur și lamentabil care a înțeles universul prin doinå și chiuituri. Voința înså de a avea totul deodatå, de a te pune în rînd cu lumea, exprimå o sete de istorie la un popor care n a tråit, o dorințå arzåtoare de a și umple golurile cu o iuțealå maximå, de a se împlini prin salt. Dacå românii ar fi gustat cît de puțin — în trecutul lor — din fructul istoriei, care le a fost interzis printr un blestem satanic, rezerva în imitație lua caracter de reprobare sau de distanțå stilizatå. Cum totul le a fost oprit, renåscuți la viațå au vrut så cucereascå totul. Frenezia imitației, în acest caz, are un caracter de imperialism vital, este o dovadå a unei sete adînci de viațå. Cå a îmbråțișat atîtea lucruri pe care nu le a priceput, cå a înmagazinat artificial, cå n a putut asimila tot ce a voit så cuprindå — ce importanțå au toate acestea? În fenomenul culturii românești, aceastå înflåcårare e admirabilå. Se spune: forme și numai forme. Dar puteau så împrumute numai umbre! Nu aceasta e problema. Cåci nu intereseazå în ascensiunea și aurora unei culturi conținutul ei cît ritmul. Frenezia imitației a dat țårii un ritm pe care în zadar îl vom cåuta în „fondul“ ei de o mie de ani. În setea ei de a imita, țara și a simțit instinctiv golurile. Dacå selecționa valorile occidentale dupå un criticism sever, nu realiza caricaturi mai puțin minore și își rata, în plus, elanul. Paradoxul nostru istoric ne a obligat la aceastå maimuțårealå, dacå nu fecundå, extrem de revelatoare. Am imitat gesturi, sisteme, ideologii, organizații, de la haina de fiecare zi pînå la speculații metafizice. Obsesia Occidentului a fost marea noastrå fericire. Påcatele liberalismului românesc sînt råscumpårate îndeajuns de furia modernistå, care a lansat România artificial în lume, pentru ca viitorul s o poatå integra substanțial. Dacå „fondul“ nostru era atît de dinamic și cu o direcție determinatå, el trebuia så asimileze specific valorile stråine și så le dea altå configurație decît caricatura. Prezența lui atenuatå nu justificå deloc refuzul modernismului. O revoluție, cît de proastå, este mai bunå decît o pasivitate rușinoaså. Cine vrea o Românie puternicå și modernå, o națiune în drum spre putere, trebuie så recunoascå „formelor“ un dinamism pe care nu l vom gåsi niciodatå în acel fond. „Junimea“, cu teoria ei reacționarå a culturii românești, reprezintå o viziune profesoralå a României. Cînd compari elanul inconștient și reformator al lui Eliade Rådulescu, ce s a „compromis“ cu atîta zel pe toate terenurile, imitînd și inventînd, îndemnînd și construind, — cu luciditatea rece, distantå și paralizantå a lui Titu Maiorescu, atunci ești obligat a recunoaște cå primul este o piatrå unghiularå a României, pe cînd ultimul un profesor mare și onorabil, pe care memoria naționalå îl va înregistra, cu timpul, tot mai înspre periferie. Începuturile unei culturi, ca și amurgurile, se desfatå într un haos pe care nu trebuie så l disprețuim, fiindcå efervescența lui se purificå în epocile ei clasice. Eforturile stupide și absurde, ininteligibile, ale lui Eliade Rådulescu, schimbarea limbii și filozofia îndoielnicå, multilateralitatea confuzå și en gros ismul lui cultural sînt de o mie de ori mai semnificative pentru destinul nostru decît toate junimismele, såmånåtorismele și alte isme retrograde.
Cum tot ce s a creat la noi, cu excepția lui Eminescu, se insereazå, cu mici nuanțe, într o echivalențå calitativå, pentru întreg trecutul nostru cultural, trebuie så ne orientåm mai puțin cu criteriul calitåții, cît cu acela al cuprinderii multiple și al valorii simbolice a unui efort, pentru stadiul și structura culturii noastre. Sînt interesante, în acest sens, numai personalitåțile care oglindesc situația dramaticå a României. Un Bålcescu, deși paseist, reprezintå, prin soarta și gîndul lui pasionat, mai mult decît toți ideologii noștri patriotici.
Fårå forme, adicå fårå Europa (minus substanța ei), toatå România n ar fi decît o sumå de presimțiri de culturå. Ele au actualizat și au pus în mișcare atîtea energii nebånuite, încît mersul nostru — oricît de exterior și de superficial — în ultimele decenii råscumpårå ceva din somnolența atîtor secole. Formele occidentale, și nu fondul oriental, au fost salvarea noastrå. Așezați la periferia Europei, în cel mai mizerabil climat spiritual, nici Orient și departe de Occident, singura ieșire au fost ochii îndreptați spre apus, vreau så spun, spre råsåritul nostru. Este greu de conceput și greu de înțeles cum au existat unii ideologi care au gåsit o originalitate valabilå așa zisului Orient al nostru. Nu s a putut observa cå sud estul Europei are o tradiție spiritualå dintre cele mai nesemnificative? Aparținerea noastrå exterioarå și geograficå la lumea sud est europeanå a fost unul dintre cele mai mari blesteme. Cerc de culturå de Asie Micå, ereditåți turcești și grecești în moravuri, agonie de culturå bizantinå, incapabilå så ne vitalizeze spiritul, toate alcåtuiesc componente ale acestui blestem balcanic, de care va trebui så ne elibereze viitorul. Orientarea spre Orient? Da, acesta este påcatul nostru, acesta este plaga noastrå secularå. Cåci nu este vorba de spiritualitatea specific orientalå, cu care n avem nici o afinitate, ci de scursorile mic asiatice și de acest centru de periferii spirituale, numit Balcan, unde råbufnește doar ecoul marilor respirații spirituale. România trebuie så se degajeze de toate lanțurile ereditåții sud estice. Exploatîndu și disponibilitåțile de modernism, ea se va salva rînd pe rînd exterior, pentru ca mai tîrziu så și închege un sîmbure låuntric.
Ce am putea noi învåța de la tradiția obscurå a acestui colț de lume? Biete popoare care s au fråmîntat så ajungå ceva, ca în urmå så nu realizeze nimic! Imperialismul otoman este o rușine a istoriei, este reversul negativ al spiritului. O țarå care a cucerit atîta pentru a nu låsa în urma ei decît pustiu și întuneric. Puterea imbecilå a Turciei este responsabilå, în fața unui tribunal al istoriei, de obscuritatea acestei regiuni umane. Nimeni nu ne va putea mîngîia de a fi fost siliți atîta vreme så luptåm și så ne apåråm de un popor atît de slab dotat, care a reușit så lase în Europa numai o dîrå de fum. Cea mai tristå și mai mizerabilå amintire a poporului român sînt turcii. Ei au turnat peste amarul nostru toatå doza de imbecilitate de care a fost capabil cel mai steril imperialism din cîte a cunoscut istoria. Cå turcii au trecut Dunårea, este o patå neștearså pentru noi și, desigur, și pentru Europa. Ei n au adus nici o idee, nici un freamåt, nici o pulsație nouå. Nu trebuie så ne mai gîndim la trecutul nostru. Cå, atîtea secole, Constantinopolul a fost punctul ideal al vieții noastre, må îngrozesc de tot ceea ce poate imagina o disperare retrospectivå.Cultura bizantinå n a fost decît un vål negru, care ne a ascuns lumina, un doliu sinistru al mizeriei noastre naționale.
Lipsa de spirit politic de mare anvergurå este caracteristicå acestui „Orient“, pe care ura trebuie så l distrugå în noi cu sistem. Cum o så învåțåm de la astfel de neamuri cum se face o națiune! Devenirea lumii occidentale trebuie så ne fie singura preocupare. Tot ce este oriental este „apolitic“. Superstiția istoriei ne fixeazå Occidentul în centrul atenției noastre. România n are de învåțat decît de la națiunile care gîndesc politic. Aș muri de tristețe dacå România — printr o perversiune a soartei — ar renaște în viitor cultura bizantinå. Un singur țipåt din Revoluția francezå este pentru noi un îndemn infinit mai mare decît toatå spiritualitatea bizantinå laolaltå. Cåci dacå nu vom învåța nimic din elanurile nemåsurate ale națiunilor mari, atunci nu ne mai råmîne decît så ne îngropåm sufletul între zidurile afumate ale bisericilor noastre și så ne stingem în suspine la picioarele acelor sfinți idioți, car au ținut acestui popor de urît toatå vremea trecutului såu deșert.
Nenorocirea noastrå ține de condiția de viațå a popoarelor agrare. Ritmul lor lent ar fi o fericire, dacå n ar exista evoluția încordatå a țårilor industriale. De o parte satul și de altå parte orașul.
Entuziasmul pentru sat este nota comunå a intelectualilor noștri de totdeauna, este nota lor proastå. Cåci dacå ei ar fi avut cît de puțin spirit politic, ar fi înțeles cå satul nu reprezintå absolut nici o funcție dinamicå, iar pentru accesul la mare putere este de a dreptul o piedicå. Satul este substructura și baza biologicå a unei națiuni; el nu este înså purtåtorul și motorul ei. Un an din viața unui oraș modern este mai plin și mai activ decît o sutå din viața unui sat. ªi nu numai din cauza marelui numår al populației, ci și din felul de viațå al orașului, care își accelereazå ritmul din substanța lui internå. Orașul și industrializarea trebuie så fie douå obsesii ale unui popor în ridicare.
Cine colindå satele noastre nu se poate så nu le considere ilustrative pentru soarta româneascå. Fie ele sate de munte — și atunci casele înghesuite se sprijinå și se reazemå unele pe altele, scunde și turtite ca de o fricå secularå, cu ulițe monotone care plimbå truda oamenilor și cu ferestre mici și închise ca inima țåranilor, inconștienți din mizerie —, fie ele sate de șes, cu case råsfirate și curți fårå garduri, reliefînd prin depårtårile lor și mai bine un deșert råspîndit în suflete, cu vînturi învolburînd praful prin stråzi și curți, asimilînd totul unei atmosfere de inutilitate și de påråsire, — în amîndouå felurile, satul românesc oferå, ca și cutele țåranului, o tristå verificare a existenței noastre de pînå acum. Satul este suspendare istoricå; inactualitate substanțialå. O așezare care se diferențiazå numai gradual de realitåțile cosmice și nu cunoaște timpul decît din auzite. Dacå istoria este o chestiune de ritm, atunci satul este negația ei.
Vai de țara împînzitå numai de sate! Scutitå de mari conflicte sociale și stråinå de problemele dureroase ale vieții moderne, ea nu cunoaște, în schimb, nimic din deliciile måreției, ale forței organizate, ale ofensivei nåpraznice. Orașul este istorie de fiecare clipå; de aceea numårul orașelor, agravînd problemele unei națiuni, o saltå totuși la un nivel inaccesibil țårilor agrare. Mobilitatea și trepidația pun viața încontinuu în fața a noi întrebåri și a noi soluții. Ultimul oråșean știe mai mult decît un primar de țarå. Cunoașterea a apårut între zidurile cetåții. Satul s a mulțumit totdeauna cu sufletul...
Avîntul industrial a dezvoltat în națiunile moderne o complexitate de forme noi, multiplicate proporțional febrei de industrializare. Cine måsoarå ce a fost Germania înainte de procesul ei de industrializare, început pe la 1830, în timpul realizårii Uniunii vamale, și ce a devenit în urmå — este obligat så recunoascå un salt, care a ridicat o națiune pe toate planurile. Råzboaiele napoleoniene îi dåduserå conștiința politicå și naționalå; industrializarea vertiginoaså, bazele materiale ale puterii. De la 20 milioane de locuitori, în cîteva decenii se ridicå la 50, pentru ca populația så creascå într o mare numericå, ce legitimeazå aritmetic imperialismul. Sînt aståzi în lume 110 milioane de nemți, care își simt chemarea ca o fatalitate.
Este un fapt universal controlabil: progresul în industrializare sporește numårul populației. Chiar dacå acest spor se întîmplå în primele faze, el este atît de copleșitor, încît limita staționarå la care se fixeazå nu poate fi conceputå ca o stagnare. De ce în primele faze creșterea populației este atît de evidentå? Exodul rural creeazå golul la sate și prin aceasta, o primenire. Afluxul la orașe dezintegreazå satul din mersul lui firesc. În existența lui teluricå, el se menține secole de a rîndul în aceleași forme și insensibile modificåri, la același nivel numeric. Golurile nåscute prin asaltul orașelor, provocat de industrie, trebuie umplute. ªi astfel, se naște la sate o primenire și o renaștere biologicå. În plus, muncitorimea neatinså de șomaj a dat exemple de prolificitate.
Culturile populare, rezemate pe popoare agrare, în fața anvergurii culturilor moderne, rezemate pe națiuni industriale, sînt dezarmate atît spiritual, cît și material. De o parte țåranul și satul, de cealaltå muncitorul și orașul. O lume închiså în sine; o lume deschiså spre tot.
Toate țårile au sate și țårani; dar nu în toate ele marcheazå stilul. În fața echilibrului plat al țårilor agricole, se ridicå destinul gigantic al țårilor industriale. Acestea din urmå tind så înghitå întîile; muncitorul va învinge țåranul. Numai o națiune industrialå mai poate vorbi de råzboi. Valoarea militarå a unei țåri este direct proporționalå gradului de industrializare. Popoarele agrare mai pot fi doar… militariste. Germania a rezistat lumii în primul rînd prin forța ei industrialå și numai în al doilea rînd, prin eroism. În råzboaiele viitoare, eroismul va fi apanajul popoarelor slabe…
Industria este condiția indispensabilå a unei mari puteri. Dacå Anglia și Germania au luat o Franței înainte, în afarå de motivele ținînd de soarta låuntricå a culturilor, inferioritatea industrialå fațå de celelalte puteri este un determinant al stagnårii franceze. Îi lipsește Franței, în plus, și conștiința industrialå, pe care o are dezvoltatå, îndeosebi, Germania și, recent, Rusia. Este un merit definitiv al Revoluției rusești de a fi creat în țara cea mai reacționarå, pe ruinele celei mai sinistre autocrații, o conștiințå industrialå cum, în nota ei misticå, n a mai cunoscut istoria. Lenin, care a fost un pasionat și fervent al industrializårii, dorind pînå la manie electrificarea Rusiei, a înțeles, cum nici un revoluționar, condițiile accesului la putere al unei națiuni. ªi, pentru ca Rusia så devinå o mare putere, Lenin a fåcut mai mult decît toți reprezentanții sfintei și tristei Rusii, minus Petru cel Mare. Acela care crede cå pricepe problemele viitorului României, fårå så fi studiat cu simpatie antecedentele și realizårile revoluției ruse, este prada unei mari iluzii. Nu este vorba de a imita ideologia și metodele. Cåci sistemul care aîntårit Rusia ne ar putea fi fatal, deoarece lipsa noastrå de conștiințå mesianicå ne ar dizolva complet în universalismul bolșevic. România n a avut conștiința misiunii ei în lume, pentru a se putea împlini cît de puțin printr o revoluție de mesianism social și universal. Revoluția ruså este experiența cea mai bogatå de la Revoluția francezå. O Românie viitoare, care n a învåțat nimic din „cazul“ rusesc, nu poate fi decît o construcție fictivå. Națiunile mari fac revoluțiile ca så scuteascå pe cele mici de suferințå. Revoluția francezå a „salvat“ aristocrațiile altor țåri, acceptîndu și moartea de la sine, precum Revoluția ruså a cruțat viața tuturor burgheziilor, condamnîndu le la o agonie voluntarå, fårå sînge. Toate revoluțiile care se nasc în umbra unei mari revoluții sînt „raționale“. Clasa dominantå renunțå treptat. Orice postrevoluție este compromițåtoare; se face prin convingere. Burgheziile lumii ar trebui så fie recunoscåtoare Rusiei, fiindcå ea le a învåțat så moarå la timp.
Fenomenul japonez nu este mai puțin ilustrativ pentru progresele inerente industrializårii. Dintr o țarå veleitarå, grație industrializårii vertiginoase și voinței organizate de a deveni mare putere, Japonia a cåpåtat o mare proeminențå în lume, pe care numai cele cîteva puteri de primul rang o cunosc. Soarta Asiei și echilibrul european depind de imperialismul nipon. Un popor insular, suprapopulat și îndesat pe un spațiu mult prea redus, reprezintå cu cele cîteva zeci de milioane de locuitori o realitate politicå mult superioarå celor 400 de milioane de chinezi. India este nulå ca destin politic fațå de Japonia; tot așa, popoarele africane. Ideea japonezå a orientalizårii lumii prin forțå este echivalentul estic al ideilor imperialiste occidentale. Japonia a învåțat din Occident metodele și justificårile teoretice; dar a avut în ea însåși substanța unei mari națiuni. Își poate închipui cineva delirul de grandoare (så ne gîndim la ideile generalului Araki) al unei națiuni care, pe un spațiu infim, privește cu sete de dominare Pacificul, cu adversitate Statele Unite și Rusia, care disprețuiește toate celelalte state și se mårturisește colectiv ideii imperialiste? Oricît s ar baza industrializarea japonezå pe o muncå prost plåtitå și pe exploatare, viciul injustiției sociale și economice se mai poate repara, fie prin schimbarea sistemului, fie prin realizarea politicii de cuceriri, pe cînt efortul de integrare în ritmul marilor puteri este mai dificil, deoarece mårirea naționalå nu este un refren istoric, ci o irupție rarå. Împotriva acelora care ar susține cå industrializarea råpește unui popor caracterul lui specific, trebuie opus cazul extrem de semnificativ al Japoniei, care totdeauna a reprezentat o culturå a grației, continuatå în aceleași nuanțe în faza ei actualå de evoluție. Este, în tot cazul, reconfortant — pentru cine crede în întorsåturi și salturi istorice — exemplul unei țåri pe care Occidentul o descoperise îmbåtatå de parfum de flori și pierdutå în politețe și intimitate, pentru ca aståzi så le asocieze spiritul celui mai excesiv modernism, devenind în cîteva decenii Prusia Orientului. Industrializarea, cu consecința ei, suprapopulația, a creat o adevåratå råspîntie a devenirii națiunilor.
În fața țåranului se ridicå muncitorul, ființå acosmicå fårå så fie spiritualå, dar avînd o conștiințå a valorii și a sensului såu ca nici o altå claså din trecut. Apariția muncitorului, ca un nou tip de umanitate, determinå fizionomia socialå a lumii moderne. Pe cînd țåranul, înfundat în sate, se simțea la periferia vieții, muncitorul modern se tråiește în centrul ei și ridicå pretențiile justificate de aceastå integrare. Lupta împotria opresiunii, exploatårii, oligarhiei nu se då în numele unor revendicåri minore, ci pentru o sete de justiție socialå și o dorințå de libertate care îi va asigura inevitabil succesul. În istorie, exploatații triumfå întîi prin prestigiul lor biologic, pentru ca apoi så și caute rațiunile spirituale ale victoriei.
ººårånimea nu mai poate fi decît rezerva biologicå a unei națiuni, o simplå surså de alimentare. A crede cå, în formele viitoare de culturå, ea ar putea så se realizeze original și valabil este, mai mult decît o iluzie, o ignoranțå. Satul n a fost istorie decît în formele primitive de viațå, care exclud istoria propriu ziså. În numele țårånimii se mai poate lupta numai pentru dreptate, dar este imposibil a construi o viziune mesianicå pe realitåțile ei sufletești. Cu cît se diferențiazå mai mult o națiune, cu atît țårånimea devine mai mult un suport, dar nu un centru dinamic. Urbanizarea satelor est singurul mijloc de a pune țårånimea în circulație. Cåzutå în desuetudine, din lipsa unei conștiințe politice și a unei orientåri moderne, ea trebuie aduså cît mai mult în ritmul general și trepidant al vieții.
Muncitorul modern este o amenințare continuå și prin aceasta un element politic de primå ordine. Cine mai crede cå se poate construi o națiune, fårå så fi rezolvat problema muncitorimii, se înșalå amarnic sau este un reacționar inconștient. Proletariatul modern a cåzut pradå unei sterile superstiții internaționale. Dezintegrarea din națiune este påcatul lui ideologic. Cum națiunile sînt forme constitutive ale vieții istorice, el nu și poate realiza accesul la putere și primatul decît prin națiune. Internaționalist prin aspirații, el nu se poate împlini totuși decît național. Integrarea proletariatului în națiune este una din cele mai grave probleme ale prezentului și viitorului. O națiune care nu poate realiza acest lucru este condamnatå la conflicte fårå ieșire. Visul unei colectivitåți universale, pe care l mîngîie muncitorimea din toate colțurile lumii, este, din påcate, irealizabil, avînd împotriva lui tot ce în istorie este dramå și irezolvabil. Muncitorimea, dacå nu poate fi integratå conștient într o națiune, poate fi fåcutå så uite națiunea. Cum? Dîndu i se perfecte condițiuni de viațå, aruncînd o pe linia moartå a fericirii. Ofensiva proletariatului poate fi diminuatå de acel ce nu iubește încordårile și råsturnårile devenirii, printr o ireproșabilå asistențå socialå, printr o solicitudine insistentå și prin eliminarea raționalå a șomajului. Mizeria muncitorimii îi justificå voința de putere și îi då un cinism al luptei inegalabil. În numele mizeriei totul este permis. Aceastå banalitate teoreticå și aceastå sfîșiere practicå au înțeles o bine muncitorii și și au creat un orgoliu de claså, care va întoarce odatå lumea pe dos. ºåranul, dacå nu este totdeauna reacționar, este, prin fire, antirevoluționar. Preferå comoditåțile mizeriei dramatismului luptei revoluționare. Astfel se explicå de ce, nåscut deodatå cu istoria, a obținut mai puțin, în existența lui milenarå, decît proletariatul într un secol de luptå. Spiritul revoluționar determinå råspîntiile istorice. Fårå revoluții, istoria este devenire inertå, fadoare și fågaș.
Muncitorimea a creat o culturå a maselor, cu caractere noi și fizionomie proprie.
În locul comunitåții organice, cristalizatå substanțial, pe care ne o oferå existența staticå a formelor primare sau aurorale de culturå, se înalțå dinamismul și mobilitatea formelor derivate, superstructurale, complexe, fiindcå încoroneazå sau amurgesc procese de culturå. Comunitatea este expresia directå și originarå a unei existențe naționale, este leagånul sufletului național, în deosebire de existența de mase, caracterizatå de predominarea elementului social și numai în nu știu al cîtelea rînd, național.
Conceptul modern al masei vede în aceasta un grup a cårui solidaritate se bazeazå exclusiv pe interese. Istoria, care este substanța unei națiuni, precum forța este substanța istoriei, nu joacå un rol în cultura universalistå a maselor. Marxismul, care a pus în secolul trecut mai complex și mai grav problema maselor, este ce e drept un istoricism (dupå cum au aråtat Scheler și Troeltsch), dar unul metodologic, înțelegînd istoria funcțional, iar nu organic. Nu este revelator cå afirmarea maselor în istorie este, în fond, o desolidarizare de istorie? Mase au existat totdeauna; dar n a existat totdeauna conștiința maselor. Meritul revoluțiilor n a consistat în a le fi ameliorat condiția exterioarå și materialå, ci în a fi fost progresul cel mai rapid și mai efectiv în conștiințå. Revoluția este suprema conștiințå a maselor. Cu adevårat: ele sînt numai în revoluție și prin revoluție. Restul este abandonare, inerție, imens numeric. Cine spune maså înțelege atomizare, iar cine i delimiteazå conceptul modern nu i poate îndepårta reprezentarea mulțimii, al cårei orgoliu pleacå din numår și a cårei conștiințå din amenințare. Imensul cantitativ, gingantismul numeric, amplificîndu se în conștiința individualå ca o fatalitate, face din fiecare reprezentant, din fiecare individ aparținåtor mulțimii, o fatalitate particularå, o amenințare individualå… Mișcarea maselor moderne și dinamismul lor compact au ceva halucinant în explozia lor subteranå. Cînd ele vor ajunge la conștiința lor deplinå, dilatate de orgoliul lor numeric, vor cutremura candoarea devenirii. Cultura maselor este un nou tip de istorie.
O comunitate presupune un geniu colectiv, o convergențå cu justificare istoricå și un gen de solidaritate iraționalå, care cîștigå în adîncime cu cît exclude mai mult interesele. Comunitatea este o formå auroralå a culturii. În ea și mai cu seamå prin ea este individul. Într o comunitate, conștiința nu înseamnå niciodatå conștința individului, ci a comunitåții. De aceea, viziunea organicistå a istoriei considerå individualismul modern ca o formå de cådere. Popoarele și au început viața în comunitate; decadența lor nu poate însemna decît emanciparea din ea. Diferențierea progresivå pe toate planurile le îndepårteazå de la sîmburele lor și, abstractizînd ceea ce este suflet și destin, le îndrumå spre spirit și inteligențå. Nu se poate concepe comunitate fårå prospețime biologicå. De aceea, ethosul comunitar se compromite în maturitatea biologicå a unui popor. Perioada goticå a lumii moderne, caracteristicå țårilor germanice, iar dintre cele romanice, în special Franței, a fost aceea care, reprezentînd o primåvarå de culturå, s a realizat natural și incomparabil în comunitate. A trebuit så se consume un întreg proces de viațå istoricå, pentru ca formele så devinå labile, valorile så se disocieze, indivizii så se dezintegreze. Fårîmițarea în inși, solidari numai prin interes și prin presiunea numårului, dar care laolaltå reprezintå o adevåratå avalanșå, a creat fenomenul modern al maselor, fenomen care n a fost stråin nici lumii antice, în faza ei crepuscularå, și care caracterizeazå orice culturå în faza ei de dezagregare. Apariția masei, ca fenomen predominant și bine definit, determinå și descoperå un moment specific și capital în procesul unei culturi. Geniul colectiv al unui popor, din valoare interioarå și insesizabilå, se degradeazå, în aspectul cantitativ al maselor, într o inexorabilå realitate numericå. Drumul de la comunitate la maså este o degradare; dar el nu este prin aceasta mai puțin grandios și fatal.
Este iaråși o mare deficiențå de perspectivå și de înțelegere istoricå în a deplînge un astfel de fenomen sau în a te pierde în considerații reacționare. Organicismul excesiv duce la o morfologie rigidå și, vrînd så punå prea mult accentul pe continuitate, el separå istoria în structuri statice, în organisme închise.
Atît individualismul, cît și colectivismul au contribuit la nașterea fenomenului de maså. Individualismul, exagerînd individului conștiința unicitåții sale și vrînd så l facå mai creator în izolare, l a dezintegrat din comunitate. Decît, aceastå dezintegrare nu vizeazå indivizii dotați, ci pe fiecare. Individualismul nu înseamnå neapårat Nietzsche. Istoricește, el a pus problema fiecårui individ și niciodatå a turmei. Individualismul secolului al XIX le nu pleacå de la eroismul individual, ci de la conflictul spiritual și economic al fiecårui individ în calitate de individ. Într o lucrare despre Max Stirner, Basch a aråtat sursele individualismului în monadologie. În ce privește individualismul democratic, aceastå derivare de ordin teoretic pare foarte verosimilå. Pluralismul monadologic își gåsește echivalentul pe plan istoric în atomizarea socialå creatå de democrație, care a fixat centrul de greutate în fiecare individ și în nici unul.
Caracterul masei este de a fi amorfå interior. Aceastå absențå de formå låuntricå se explicå prin elementul mecanic al solidaritåții, prin deficiența geniului colectiv, a aspirației convergente. Colectivismul mecanicist și atomizant a dus la aceleași consecințe ca și individualismul, numai cå el a plecat de la atomizarea turmei, și nu a indivizilor. Ideologia secolului trecut n a avut altå intenție ascunså decît så dea o formulare fenomenului de maså, care luase deja contur prin Revoluția francezå, pentru ca så devinå mai tîrziu locul comunal istoriei.
Internaționalismul este o expresie a culturii de mase. Orice solidaritate care nu e de ordin istoric poate duce la internaționalism. În cultura de mase, culturå de mari orașe și de centre industriale, importå funcțiunea, nu substanța. Cultura comunitarå, a valorilor organice, culturå de mici orașe și ruralå, înțelegea devenirea substanțialist. Totul era și trecea în sine; nimic nu era substituibil, fiindcå funcția aparținea ființei. Funcționalismul în culturå a creat lumea de forme substituibile, cantitatea ca valoare autonomå și regulatoare. De la arhitectura funcționalå (stil Le Corbusier), la muzica atonalå sau la filozofiile nesubstanțiale contemporane, pînå la costumul simplu, atingînd fadoarea, al muncitorului, sau la „uniforma“ politicå a țårilor dictatoriale, totul tinde a face din lume un complex de valori reversibile și automate, de funcțiuni identice în sensul lor, dar diferite în conținut. Cine nu înțelege marile orașe și cine se simte stråin monumentalului industrial nu va pricepe nimic din mișcarea maselor moderne, din pornirea lor de a råsturna ordinea existentå, dar mai cu seamå din a și crea o nouå conștiințå. Ceea ce le împrumutå o måreție, pe care stilul comunitar de viațå n a cunoscut o, fiind prea închis în intimitatea lui proprie, este crearea unui nou tip de istorie, bazat pe un monumental cantitativ, numeric, fårå simboluri adînci și interioare, dar de mari dimensiuni exterioare. Cultura de tip funcțional are la bazå dimensiunea vizibilå, care înlocuiește geometria internå a culturii de tip substanțialist.
Cultura de mase este antispiritualå, antilibertarå, antiindividualistå. Este suficient så ne gîndim la bolșevism sau la hitlerism, fenomene de maså pe cît de diferite în conținut, pe atît de asemånåtoare în formå, pentru a înțelege cîte sacrificii pretinde omogenitatea unei țåri bazate pe un sistem politic ce se reclamå exclusiv de la mase. Bolșevismul și hitlerismul sînt mișcåri de mase, cu conținut ideologic diferit. Lipsa spiritualului le caracterizeazå într o egalå måsurå. Eliminarea lui se face din regiuni diferite, dar din motive extraspirituale la amîndouå. Cultura colectivistå a înțeles din istorie ascunzișurile ei materiale și a relevat biologia nu numai ca motor al istoriei, dar și ca finalitate a ei. Ce alt sens poate så aibå mistica sîngelui și a påmîntului în hitlerism, dacå nu o negație a spiritului în numele tuturor valorilor subistorice? Masele sînt extrem de sensibile la permanența biologiei și, în numele ei, ar fi capabile så sacrifice totul. Economismul din bolșevism presupune aceeași absolutizare a sferei neutre spiritului și a bazelor materiale ale istoriei. Mi se pare o încercare hazardatå a stabili o ierarhie în aceste viziuni ale substructurii culturii. Unii au susținut cå reclamarea de la sînge și påmînt indicå o perspectivå mai profundå, ancorarea în regiuni mai adînci, cu rådåcini mai mari și cu toatå eternitatea valorilor vitale. De altå parte, nu trebuie så se uite cå accentuarea pînå la misticå a economicului a pus problema justiției și a repartiției, trecînd astfel în domeniul etic, pe care biologismul hitlerist îl neglijeazå în valoarea lui universalå, pentru a i recunoaște o simplå valabilitate naționalå.
Toate revoluțiile au fost expresii ale accesului maselor la putere. Mai mult: putere și revoluție sînt echivalente pentru mase. Dar dacå ele s au realizat într o astfel de måsurå în revoluții, pentru ce se vorbește în aproape toate considerațiile asupra revoluțiilor despre „speranțele înșelate“, despre „jertfele inutile“ ale maselor? Acest pesimism obligatoriu, dar revoltåtor, uitå un lucru care ține de psihologia maselor și de teoria revoluțiilor. Toate revoluțiile mari s au nåscut dintr un sentiment escatologic. Revoluționarii au pus atîta pasiune și au vårsat sînge, fiindcå ei tråiau revoluția ca un moment final al istoriei, așa încît tot ce i urma n avea så mai fie istorie, ci paradis terestru. Pentru orice mare revoluționar existå o soluție în istorie. Ceea ce el știe teoretic masele o simt practic. Dacå escatologia creștinå „continuå“ istoria într o lume transcendentå, revoluționarul o „rezolvå“ în imanențå. Utopicul spiritului revoluționar pleacå din convingerea cå istoria se poate termina în lume, cå în imanențå este posibilå o ieșire, cå, în fine, devenirea este compatibilå cu o soluție.
Închinîndu se ascunzișurilor materiale ale istoriei, masele cred a și putea soluționa problema lor. Ele au realizat enorm prin revoluție, dar jertfele pe care le au fåcut au întrecut mult prea mult achizițiile. Ce ar fi fost dacå în decursul vieții istorice infinitul lor de suferințå și torturå și ar fi gåsit o corespondențå și o compensație? N ar fi fost atunci rezolvate oarecum bazele istoriei și n am fi noi siliți a ne face din pretexte intelectuale motive de tragedie?
În lume, acele adevåruri au devenit locuri comune, pentru care au suferit mulțimile. Evidențele cu care tråim zi de zi, cu care nu murim, sînt fructul dezastrului anonim. Cu toate acestea, nu gåsesc nimic mai revoltåtor decît lamentațiile pe marginea soartei maselor. Ele sînt prea tari pentru a nu putea obține ceea ce revine tåriei lor și dacå s au înșelat și se înșalå, aceasta ține de soarta lor, de limitele imanente ale acestei soarte. Este cea mai frecventå prostie aceea de a arunca pe conducåtori vina. Dacå masele ar avea un nume (în sens spiritual), ele ar putea så se facå ele însele responsabile. Așa, nimeni nu poartå vina falimentului nici unei revoluții. Istoria întreagå mi se pare un nonsens dacå revoluțiile nu sînt considerate puncte culminante, fațå de care råzboaiele se totalizeazå într un apocalips, reversibil și multiplicat de imbecilitatea umanå. Dacå aceea ce ne place a numi istorie nu este neutrå semnificațiilor, atunci Revoluția francezå înseamnå pentru Franța mai mult decît sutele de råzboaie, prin care n are rost så mai știm ce a tot pierdut și ce a tot cîștigat. Acea națiune care nu e sortitå unei mari revoluții este condamnatå a se învîrti în jurul propriului ei deșert. Singura salvare a maselor e revoluția. Este și singurul mijloc prin care ele se salveazå în națiune.
Problemele tragice ale modernitåții se leagå de diferențierea și complexitatea nåscutå din depåșirea comunitåții. Este foarte comod så tråiești în comunitate; decît, stilul comunitar naiv nu rezolvå nici una din problemele în fața cårora se aflå o națiune. Colectivismul, spre care evolueazå lumea modernå, este mult mai complicat și mai stufos, în dinamismul såu, decît ethosul comunitar. Nu e mare lucru så tråiești în comunitate; cåci nu te tråiește ea îndeajuns, nu te scutește ea de riscul propriei individualitåți? Grandorii naive a comunitåții i se opune monumentalul dramatic al societåții moderne (oraș, industrialism, proletariat, mase).
De modul în care România va ști så se descurce în aceste probleme depinde viitorul ei. Dacå le va refuza de dragul perfecțiunii mediocritåții sale, atunci înseamnå cå n are nici o chemare printre națiunile moderne. Este un semn de deficiențå a spune: intrarea în complexul problemelor creeazå încurcåturi și dificultåți continue și ca atare îngreuneazå condițile de viațå, accelerînd mersul spre decadențå. Numai popoarele fårå destin se leagå de tinerețe, fiindcå pulsația lor de viațå este o dovadå continuå de båtrînețe. Politicește, China n a fost niciodatå o mare realitate; de aceea, a uitat så moarå. De mii de ani, tråiește în floarea båtrîneții. Ea s a nåscut într o obosealå maturå. Națiunile cu mare destin politic se epuizeazå repede. Este ca și cum vitalitatea lor, imprimînd o datå forme noi de viațå, n ar mai avea nici un rost de ființare. Dacå evreii au supraviețuit popoarelor din Antichitate și vor supraviețui, desigur, și celor moderne, faptul se datorește mai puțin mesianismului, cît incapacitåții lor de realizare politicå. Nefiind legați de spațiu și neformînd un stat, ei sînt un popor extraordinar, dar nu o națiune. Se vorbește totdeauna de un popor evreu; niciodatå de o națiune evreiascå. Însåși ideea de raså iudaicå are în sine mai mult elemente spirituale, decît politice.
Cine a våzut acest lucru trebuie oare så se dea înapoi și så se cruțe? Un popor nu se poate decît compromite prin prudențå. Riscul și aventura constituie nu numai excelența individului, ci și a unui neam. Rezervele de absurd sînt surse de måreție.
Marile națiuni nu s au afirmat prin cumințenie, prudențå sau rezervå. Un gråunte de nebunie este mobilul secret care le mînå spre înålțare și distrugere cu atîta pompå. Cum s ar explica altcum atîtea și atîtea valori, create numai din superstiție și plictisealå, atîtea sacrificii nesemnificative? Deși popoarele rîvnesc numai dupå bunuri påmîntești, ele împușcå peste țintå în pasiunea lor terestrå, de sînt uneori capabile, pentru o idee, så renunțe la satis
facțiile imediate ale lumii. Omenirea nu încape într o formulå. Atîtea veacuri a umblat prin creștinism dupå despåmîntenire și n a reușit decît så se alipeascå mai mult de påmînt.
Grecii au vrut så se lege de lume și au sfîrșit în cultul ideilor. Francezii n au vorbit decît despre rațiune, pentru a și umple istoria de irațional. Chiar romanii, care dintre toate popoarele s au specializat mai adînc în bunurile trecåtoare și au creat un drept pentru a iubi legal påmîntul, au pus atîta frenezie, încît decadența lor a fost, de fapt, pråbușire și dispariție. Sfîrșitul Imperiului roman, agonia precipitatå oferå atît farmec maladiv și dezagregarea lui este o consolare atîtor inimi bolnave, cå de cîte ori tentațiile disoluției încearcå sufletul, crepusculul imperial îi este leagån de sicriu. Cine n a cunoscut acea dispoziție de care vorbea Verlaine, comparîndu se imperiul de la sfîrșitul decadenței, våzînd cum trec marii barbari blonzi, nu va ava niciodatå dezabuzarea suficientå ca så înțeleagå anumite epoci. ªi cine nu cunoaște vibrația în spiralå a inimii, în zadar se apropie de aurorele culturilor. Toatå istoria n are valoare decît prin ceea ce selecționåm din ea, prin conținuturile ei alese de preferințele noastre. Nu este mort în istorie ceea ce este din ea viu în noi. Dacå n am avea atîta clipe din viațå, în care så ne simțim în Renaștere la noi acaså, ea n ar avea mai multå actualitate decît o perioadå de culturå egipteanå. Epocile tråiesc numai întru cît simțim nevoia så ne legånåm în ele. Simpatia noastrå profundå trezește din ele ceea ce a fost devenire. De aceea toatå înțelegerea istoricå încearcå så îndulceascå ireparabilul devenirii, så atenueze opera demonicå a timpului. Trecutul este numai prin slåbiciunile noastre retrospective.