M-am gândit de multe ori la logica aceasta perversă a lucrurilor, care te face să uiți, ca prin minune, anumite detalii care te deranjează, care te dor. Creierul uman o fi el o mașinărie dar, dacă i se termină uleiul, face rapid rost de un înlocuitor. Este destul de laș, până la urmă.
De ce nu își poate asuma, o dată pentru totdeauna, greșelile de calcul și minusurile?
De ce această căutare în celălalt, mai degrabă decât în tine însăți?
De ce, atunci când nu există sentimente, poți vorbi relaxat cu oamenii, ba chiar poți fi și un pic cinic?! Nepăsarea ne determină, oare, să fim "naturali" (ce-o mai fi însemnând și asta)?
De ce, atunci când ți se deschid ochii (poate ochii sufletului, căci "setul la purtător" are veșnic probleme), rămâi brusc fără glas? Dacă lumea și-a pierdut sensul, l-a pierdut pentru o bună bucată de vreme, până când semnele de întrebare se vor transforma în răspunsuri, lacrimile se vor topi în zâmbete, iar regretele ... care regrete?