Am tot așteptat recenziile cărții lui DoDu dar se pare că scriitorii noștri încă mai lucrează. De aceea am scris câteva gânduri rapide despre prietenul meu și despre cam cum cade frunza de arțar pe Bega.

Cum era și firesc nici unul dintre criticii și colegii „fantastici” ai domnului Costel Baboș care au fost prezenți în acea sală nu au prea înțeles cu ce se mănâncă scrierea „prostană” a amicului DoDu. Unul dintre sefiști, aburit de sentimentul prezenței canadianului ce-i tot turna vodcă, chiar îi reproșa că a abandonat limbajul primei cărți, „Omul din Wayfalua”, reproșându-i abordarea bășcălioasă. Bănuiesc că încă nu citise cartea și chiar dacă ar fi citit-o tot nu ar fi putut înțelege prea multe.
Îmi pare rău că nu am spus atunci, în timpul lansării, două cuvinte. Doamna vârstnică, un fel de maestru de ceremonii al lumii literare bănățene, parcă strânsă între minutarul și secundarul unui orologiu grăbit, dădea cuvântul doar pentru câteva minuțele, cel mult trei... așa că, nici măcar maestrul Liviu Nanu, care a devenit cumva purtătorul de cuvânt al poezie.ro, nu a avut suficient timp pentru a lăsa două vorbe din partea noastră pe marginea cărții. Totuși, Domnia Sa, în paranteză fie spus: (a reușit să-și asume 50% din creditul apariției acestei cărțulii).
După lansarea rapidă a cărții lui DoDu pe malurile Begăi, ne-am strâns la o masă în jurul căreia, printre altele, am reușit să explicăm unor domni colegi ai lui Costel, cam cum stă treaba cu DoDu, cine l-a născut și de ce este el atât de prostovan. Unul dintre ei, fost „copil fantastic” și în prezent om de televiziune timișoreană, i-a cerut acceptul Costelului pentru o dramatizare. Tare sunt curios ce o să iasă!
Să mă întorc la „problemele bărbătești” ale lui DoDu care au stârnit nu numai reacții revoltate din partea familiei dar și epigrame misogine din partea unor venerabili prezenți la fericitul eveniment și asta doar din cauză de titlu. Cu cele cuprinse între coperți... să vedem ce se întâmplă... din punctul meu de vedere.
Toți îl cunoaștem pe DoDu, ne-am obișnuit cu remarcile sale. Cititorul se prăpădește de râs din cauză de umor de limbaj și cam din cauză de umor al situației. Sarcasmul-tălâmb și auto-ironia de care este capabil Costel Baboș sunt în mâna sa instrumentele cu care reușește atât de firav să-și ascundă sensibilitatea interioară, melancolia, durerea pricinuită de absența îndelungată din țară. DoDu este un copil singur ce se zbate agonizând în pieptul maestrului Costel Baboș care, cu mai mulți mușchi după „20 de ani”, cum spune dânsul, și de peste ocean, pare că-și reglează conturile acumulate în copilărie. De fapt, nu este un act de răzbunare prezentarea „tatălui bestial” ci un act de iertare, „o indulgență filială”. Îl îngenunchează pe acesta în mod final arătându-l sentimental... hrănind un greiere. Toate bătăile, ce apar în texte abundente ca și semnele de punctuație, sunt iertate.
Comentariile de sub poeziile noastre, cele care ne lipsesc atât de mult, sunt secvențe, principii aruncate în față, pardonabile din cauză de ușurime a minții.
Eu am vrut să scriu despre impresia care mi-a lăsat-o Costel și cartea sa și văd că ajung la o recenzie ceea ce nu-mi doresc din motive de nepricepere că nepriceperea nu este bună că eu, nu m-am priceput la întoarcere și m-am întors din Timișoara târând după mine, inconștient, draga-mi soție, ce-i drept în mașină, pe cea mai scurtă linie de pe hartă care s-a dovedit cea mai lungă din cauză de Þara Hațegului și lacului Vidra, deci, din cauza celor 300 de km de scurtătură săvârșiți în șase ore.
Cel mai mult am regretat că nu am putut vorbi cu Costel „în private”. L-am scăpat prea ușor printre degetele crispate cam din cauză de condus excesiv. Poate mi-aș fi putut arăta nemulțumirea față de încăpățânarea dânsului de a nu scrie un cuvânt înainte „problemelor sale bărbătești”.
Am înțeles că a avut ședință de noapte cu tartorii de pe clubliterar și eu nu m-am dus din cauză de principiu. Mă bucur că ei s-au putut bucura de el.
În sfârșit... nu știu cum va fi primită această cărțulie în lumea de celuloză. Eu nu pot fi decât subiectiv atunci când o citesc. Nu numai stilul cărții creează deliciul lecturii ci și întâmplările ce au provocat-o. Ce timpuri erau maestre!
Ce mi se pare deosebit de important este faptul că DoDu ne-a promis încă o carte „Amintiri inventate” pe care Costel a adus-o cu sine sub forma unui manuscris ce se află în continuă modificare. Se pare că la anul Costel o să mai facă un concediu în România unde, sper, că o să-l întâlnim poate și la București.