Spre alte zări plecând, duc dorurile noastre răvășite-n bătaia aripilor.

Azi dimineață, o pasăre îmi poposise la geam.
“Tu cine ești?“ o-ntrebam în gând. “Ale cui doruri colinzi la fereastra mea?“
Nu mi-a răspuns. A zăbovit preț de încă o întrebare și și-a văzut de drum.
“Du-te și spune - i-am zis prea târziu - că dincolo de ferestre cineva asteaptă.“

Inimi-păsări călătoare purtăm- poveri ce-asteaptă să-și ia zborul. Suflete-stoluri, încătușate de greutatea trupurilor, aducând cu cercul înscris în pătrat - doar puncte de tangență. Deasupra - triunghiul care le înscrie pe toate.
Păsări- oscilație între cer si pământ. De la zbor la cădere nu-i decât un pas - o alice plus atracția gravitațională. Ogarul așteaptă. Și corbii.
Gânduri- tot păsări - albe sau negre, pestrițe uneori, niciodată incolore. Rețele țesute-n eter - mii de ochiuri pe centimetru cub, doar câteva goluri locuite de negânduri.

Mâine-am s-aștept iarăși pasărea.

N-a venit. Poate cineva, la altă fereastră, i-a tăiat aripile.