Stii ce am iubit atat de mult? Anamorfoza ta. Ranile inca nu imi sunt vindecate. Inca reusesti sa pui sare pe ele doar cu prezenta ta. Nici mie nu-mi vine sa cred ca tu reusesti de fiecare data sa-mi tai aripile care, si asa, abia reusesc sa creasca, doar pentru a ma elibera de mazga ce ma acopera. Mi le retezi cu totul. Simt uneori ca nu mai am control asupra a tot ce sunt: o fiinta total neimportanta in lumea asta nebuna, nebuna de tot. Cum de mai pot fi atat de afectata? Pixul rosu lasa urme din sangele durerii si al neputintei de a ma detasa de tine. Traiesc doar clipe... monstrul ma rapeste si nu imi da drumul... nici el nu stiu daca stie cat de usor reuseste sa faca asta si cata ... mizerie ... imi provoaca. Culmea.. ma afecteaza doar anamorfoza lui si nu tot ce ma afecta inainte: melodii, locuri... momente. Ce usor ma schimba... Si pe aripile alea retezate nu mai creste o data puful acela care trebuie sa se transforme in pene dure, de nepatruns, de nerupt. Si continuu sa las urme de tristete rosie pe foile nu prea albe si de proasta calitate. Oriunde ma aflu esti si tu pe acolo... pierdut printr-un colt al sufletului meu de nerecunoscut. Nu ma recunosc cand e vorba de unele sentimente... Ciudat... Chiar poate sa ma darame si sa ma metamorfozeze atat de usor o relatie cu o „leguma”? Asta ar fi trebuit sa fie o creatie, care sa semene cu o opera de literatura... vad ca nu am lasat decat sentimente rosii pe foaia asta. Acum am raspunsul, solutia, valoarea la „a iubi cu adevarat”. As fi putut sa-l iubesc pentru totdeauna. Nu-mi doream decat sa ma iubeasca si el asa cum il iubeam si eu. Ma simt ciudat ... nu ma simt bine deloc... Am crezut ca pot zbura, ca nu ma voi opri niciodata din acest zbor, pentru ca zborul ma si odihnea. Nu aveam nevoie de opriri.. Dar cand au fost, au fost opriri... de tot...
As putea incerca sa fac o alegorie, sa descriu totul sub forma unei alegorii, sa creez o masca a tot ce a fost... Va fi o masca neagra, cu lacrimi verzi – albastre. Ochiul imi va sangera cu astfel de culoare pana ce simt, traiesc va capata o alta nuanta. Desi niciodata acea culoare nu va avea in combinatie doar rosu si alb. Vorbesc despre niste sentimente care nu stiu cat de inradacinate sunt in inocenta pierduta a sufletului meu. Foaia gandurilor nerostite ma macina subtil. O foaie e tot ce ii pot oferi. Imi astern ochii pe o pernita de catifea mov la picioarele lui. Are rost sa vorbesc despre bine si rau, despre lumina si intuneric? Poate alta data... atunci cand am sa ies din penumbra, din ultima faza a intunerisului... de tot...