În urmă cu ceva ani cineva, un personaj care a avut perioada lui de glorie la revoluție și apoi steaua lui a apus pentru totdeauna, mă boteza Clarissa. Din numele latinesc "Claritia", derivat dintr-un alt latinesc, "clarus", clar, strălucitor, faimos...

Dar semnificațiile numelui le-am aflat mai tîrziu. Ideea de claritate era însă evidentă în acel nume. Și pentru că pe vremea aceea visam să devin scriitoare, am decis ca pe toate cărțile din biblioteca mea să existe acest nume. ideea a fost pusă în practică, deși ulterior mi-a fost mult mai greu să povestesc prietenilor, colegilor, celor care-și băgau nasul printre cărțile mele, de unde vine acel nume.

Cred că adolescența, sau poate și copilăria, are cam aceleași etape. Nu știu ce fac băieții, dar fetițele se îmbracă în rochiile vaporoase ale mamelor (sau în cămășile de noapte care sînt adesea mai la îndemînă), se fardează, și se visează actrițe sau cîntărețe, petrecînd ore întregi în fața oglinzii.

Ceva mai tîrziu, cînd rolul de actriță, prințesă sau de manechin devine plictisitor, ca și admirația excesivă a celor din jur, te visezi altceva. Dacă ai apucat să prinzi gustul cărților, "devii" scriitoare. Cu tot ce înseamnă asta. Cărți ascunse pe sub caietele de școală, caiete separate în care îți scrii opera, extemporale la care tu scrii (musai) poezie, sau, ceva mai tîrziu, proză. Nota de la extemporale devine neimportantă, pentru că tu trebuie să te concentrezi doar asupra visului tău. Nu se poate compara matematica, și ecuațiile ei amărîte, cu jocul (sau duelul) metaforelor.

Caietul albastru...l-am scris în perioada "Cîntecului despre mine însumi". Ore și ore petrecute într-o sală de teatru, în compania unor oameni care îmi erau prieteni doar pentru vreo două ceasuri. Ne adunam în acea sală studio, știam versurile și refrenele pe de rost, ne simțeam ciudat de apropiați, dar cînd ieșeam afară, la soare, deveneam stingheri pentru că liantul care ne unea era doar acel onemanshow...

Dar cam pe atunci am scris caietul albastru...a fost prima mea încercare literară. Îl am și acum uitat prin cine știe ce sertar...

Apoi a venit un alt timp...un timp în care scrisul a devenit imperios necesar. Numai că de data asta nu jocul artistic al metaforelor mai contează. Nici epitetele, comparațiile sau alegoriile.
M-au învățat prin diverse școli să sacrific literatura de dragul "lucrurilor cu adevărat importante". M-au învățat să mă fac mare, și să scriu după reguli, academic, să public fiindcă trebuie să-mi fac un nume în domeniu... M-au învățat ca pînă și lectura de seară să fie altceva, nu Shakespeare, Caragiale sau Dickens...

Mi-am pierdut cărarea pe care mergeam în adolescență. M-am rătăcit în pădurea aspirațiilor de drum lung. Și abia recent m-am apropiat, cu timiditate, de ceea ce încercam să scriu pe atunci. Poate fiindcă sînt îndrăgostită. Sau cel puțin unii cred asta. Oricum...dacă iubirea poate îmbina, în mod atît de desăvîrșit, bătăile inimii și puterea de a le pune în cuvinte...nici adolescența nu poate fi foarte departe.