Caut prima iubire în străfundurile mele. Pe soclul meu am înălțat iubirea până la jumătate, dar la vârsta răstignirii sunt deja bătrân. Iubirea a fost mai darnică și m-a înalțat pe munți, să pot prinde stelele cu mâna. Când sunt sădit în munte nu pot sfărâma peretele, dar pot zbura cu tot cu el când e vorba de amintirea primului instinct al iubirii. Arta de a trăi acolo, în dragostea primară, o înalț la rangul de cea mai mare artă.
Revin întotdeauna la prima dragoste, de fiecare dată cu alt scop. Nu pot arunca totul într-un singur sac, transformându-se într-o povară pe care nu o mai pot ridica. Rănile primei iubiri le-am cam vindecat, dar cicatricile ei se adâncesc odată cu mine. Nu încerc acum să trezesc amintirile pe motivul că nu le pot adormi. Iubirea trebuie trăită și acceptată așa cum este, pentru că ni s-a dat fără să o cerem și ni se va lua fără să fim întrebați. Noi doar trecem prin timpul ei. Acceptarea iubirii îi inițiază sfârșitul și o acceptăm pentru a da vina pe ceea ce am acceptat.
Femeia și bărbatul se întâlnesc, se iubesc, apoi se despart pentru că au căzut în frumusețea de a se cunoaște intim. Există clipe, oameni și fapte care nu se uită, chiar dacă uitarea este o lege a firii. În iubire nu se uită nimic. Unii cad lângă iubire, alții cad direct din Pomul vieții. Fără pasiune nu se realizează nici măcar iubirea pentru un cerșetor. Am învățat că dacă vreau să cer iubire înseamnă mai întâi să știu cum să o ofer. Rătăcit în atâtea drumuri de căutare, lucrul profund al primei iubiri este obținut cu sacrificiu, așa cum norii se sacrifică dansându-ne ploaia.
Nu vorbesc întotdeauna ce știu despre iubire, dar întotdeauna știu să o vorbesc pentru că sunt liber și responsabil de situația ei în interiorul meu. Sunt unele lucruri pe care le faci și altele pe care doar visezi că le poți face. Trecând prin nevoia iubirii, ce aș fi fost dacă n-aș fi visat împreună cu ea. Trebuia să înnobilez cumva perisabilul uman.
Dacă nu ar exista prima experiență, n-am mai face comparații ulterioare. Cum a fost a doua oară? A doua oară am văzut împotriva primei dăți și am progresat când am fost ceea ce nu fusesem. Continuitatea posibilului îți deschide calea absolutului, însă m-aș eterniza tot în iubirea cea dintâi. Numai în somn și în prima iubire aș putea zbura ca o pasăre fără de aer, întrucât prima aleasă dintre roabele sublime îmi induce stări extatice de esențialitate. Când totul mă doare, prin mierea ei pe fagurele meu, îmi ridic însă fruntea să îi culeg dulceața pe care inima mea i-o atinge. Și simt cum mă inițiez prin durere pentru a nu ajunge la suferință. Trecutul nu este cadavru, iar noi rămânem țărâna cu o mie de păcate în iubire. A doua oară ne ferim, dar nu ca și prima dată, ca la prima încercare. A iubi ce n-ai fost, ce n-ai simțit este un progres pe care îl aduci universului.
În umbra albastră, care îmi modelează înțelesul razelor de soare, l-aș trezi pe cel ce doarme la temelia lumilor visate. Și realizez că totul a fost simulat să mai ucidă din inima copilului care eram. Cred că am fost tălmăcit pe dos, deși muțenia admirației Lui la prima mea iubire a fost cu adevărat sinceră.