Nu ți-am spus ce-mi doresc. Pentru că nici mie nu mi-a fost încă revelat misterul. Dar te-am chemat totuși în basmul camerei mele. Unde obișnuiesc, de atâtea și atâtea ori, să mă rătăcesc. În întuneric, printre statuile egiptene, lebedele de argint. Două la număr. Bine cunoscutele ‘Două Păsări’ ale iubirii mele… Printre ochii ațintiți, parcă mereu, acerb, asupra noastră, din fotografiile ce împânzesc raftul. Printre gene… m-adormi, te-adorm, și ai ei suntem !
De când ai pășit prima dată în ea, parcă ai lăsat o parte din tine. Încă respiră în plămânii pereților încălziți de calmul simțirii tale.
De când ai pășit prima dată în ea, a-nceput a-mi șopti, în fiecare zi și noapte, petrecută într-însa, povesta ta. Secretul tău. Mirosul tău…

Nu ți-am spus ce-mi doresc. Între pereții camerei mele, sub cortina de sunete a unei melodii, s-a consumat prima atingere. Au fost spuse destule în miezul ei, concentrat, de senzații.

A curs prima lacrimă…

Au urmat, mai apoi, atâtea. Sub diferite forme și culori, toate ale noastre. Iar camera mea le-a adunat, cu mare grijă, pe toate, într-însa. Suflând mai apoi, în hieroglife, povestea nescrisă a destinului. Când eu nici măcar trecutul nu mi-l mai cunoșteam. Când tu ai venit și m-ai recompus într-o nouă cântare. O cameră nouă. Începută odată cu tine.
În sfârșit, ți-am spus ! - Erai tu. În oglinda, de dincolo de retină, a ochilor mei, orbi, de mult prea multă vreme. M-ai reînvățat să privesc.