agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-09-21 | | Glasul monoton al preotului îngâna, pe tonul unui bondar nehotărât, „…azi pecetluim mormântul roabei tale…”. Cu stângăcie a lovit cu lopata, ciobind în marginile cardinale ale gropii, semnul crucii. Bulgări de pământ cădeau zgomotos pe capacul sicriului, în ritmul aleator al unei inimi îndurerate. Bonc! bonc! Tobă africană în mâna unui copil preșcolar. Groparii și-au reluat activitatea. Erau patru. Au cărat cu greu sicriul printre mormintele care invadaseră, din lipsă de spațiu, aleea dintre sectoarele cândva sistematizate. În răstimpul scurtului ritual, și-au zvântat cămășile de sudoare. Lopețile se mișcau din nou ritmic. Vâsle care împingeau pământul înapoi. Pământul care acoperă. „…din țărână ai venit, în țărână te întorci”, îl auzeam pe preot spunând. Soarele proptea în pământ sulițe de raze strălucitoare, care la ora amiezii nu lasă umbre. Lumină molcomă de septembrie, cu gradele nemiloase ale unui august torid. Hainele negre ale familiei și ale celor apropiați erau, cu siguranță, jilave pe interior. Mormântul se afla la marginea cimitirului. Un gard simplu, din câteva sârme, îl va despărți, pentru eternitatea umană, de o grădină plină de meri și pruni. Livada cobora lin spre casele mai curajoase, care se aciuiseră pe coasta dealului. Orașul se întindea la picioarele noastre. Orașul în care am crescut. Orașul care s-a făcut mic de când m-am făcut eu mare, pe care acum îl priveam cu duioșie. Bisericile îmi erau repere. Clădirea liceului avea țiglă nouă. Pata verde a parcului, care cândva îmi părea o adevărată pădure. Șarpele gălbui al râului, care îmbrățișa linia blocurilor construite de-a lungul malului, era stafidit într-un firicel lichid. Fabrici tăcute, din care nu răzbătea vreun zgomot de muncă. Nu mai fusesem în cimitir de mulți ani. Nu mai văzusem orașul din unghiul acesta de la terminarea liceului. Dacă n-ar fi fost atmosfera legată de înmormântare, aș fi definit clipa ca pe un moment de reverie. Vederea era aproape perfectă. „…Și când, la judecata de apoi, ne vom ridica din morminte…”, spunea părintele, plin de convingere, și m-a străfulgerat un gând legat de privilegiul moartei de a contempla și din neființă orașul în care a trăit, a iubit și a muncit. Din fruntea părintelui, soarele storcea broboane de transpirație. Își recita rugăciunile detașat, ritual banalizat prin repetiție. Familia îndoliată, covârșită de noua realitate, reacționa marionetic. Răspundeau la întrebări, dar nu erau prezenți. Durerea era încă amorțită de evenimente. Îndurerata adunare s-a dispersat curând spre zone umbrite, unii au plecat către activități lumești, iar cei care mai aveau treabă erau concentrați să nu scape detalii. Într-o pungă de plastic, au dispărut colacii de pe prapori. Unul dintre gropari a primit, de la cineva care preluase din responsabilitățile administrative, banii pentru munca prestată. S-a îndreptat de spate pentru vreun minut și a numărat cu voce tare bancnotele. Să poată auzi toți cei care mai lucrau, ca să nu fie discuții. Din oraș se auzea șlagărul zilei sau, poate, al săptămânii. Preotul nu se lăsa stânjenit de aceste evenimente și bombănea ortodoxii știute… Băiatul de lângă mine m-a întrebat cât e ceasul. Fața îi strălucea de transpirație, iar tricoul și pantalonii jegoși emanau un miros uman acumulat în multe zile, nedomolit de vreun deodorant sau detergent. Erau hainele lui de muncă. Forma în care se simțea bine, sau poate atât a fost învățat. Mi-a împărtășit, cu o mimică plină de confidențialitate, că mai au o înmormântare de care trebuie să se ocupe. Chifle proaspete și luminoase se lăfăiau pe o haină jerpelită, aruncată lângă piatra unui alt mormânt. Morții și vii, în cea mai naturală interacțiune. Nepoatele au ochii plânși. Tot așa și surorile moartei. Silfide încovoiate de ani, rămășițele femeilor unei alte generații. În cutele obrajilor, lacrimile au hărți de orientare spre trecut, spre pământ. Mi-am îmbrățișat prietenul, pe a cărui mamă o condusesem azi aici. A fost și pentru mine, de multe ori, ca o mamă. Caldă, cu un suflet imens, ea, cea care făcea cele mai fantastice sarmale de la nord de Carpați. Încercam să-i spun vorbe de alinare. Vorbe. Îi spuneam să se bucure că ea nu mai suferă durerea crâncenă a ultimelor săptămâni. Îi spuneam să o dezlege de regret. Groparii au pus pe movila proaspătă coroanele și buchete de flori deja amețite de soare. Un nou mormânt în vechiul cimitir. Indiferent pentru unii, esențial pentru alții. Cât de necomplicată e trecerea în neființă. Pe crucea simplă sunt trecute numele și anul nașterii. Luna morții e greșită. Dec 2003. Mă întreb cât de mare a fost durerea celui care a adus-o, de i-a scăpat acest amănunt. Bănuiesc că a fost luată dintr-un morman de cruci gata făcute și care, probabil, își așteaptă clienții în vreo debara. Oare de când lemnul copacului a devenit semn creștinesc? Mai târziu, am aflat că „Dec.” înseamnă „Decedat” și n-are legătură cu luna decembrie. În grădină, tufele de zmeură mai purtau ici-colo fructe, iar frunzele arborilor se înclinau spre odihnă, deși mai tremurau delicat pe ramuri, parcă spunând, tăcut, adio. Orașul trăia o simplă zi de sâmbătă. O zi bună ca să mori, mi-am spus, gândindu-mă la daci, la hinduși sau la buddhiști, care se bucură că sunt din nou suflete libere. Într-o toamnă aurie a plecat. „Fie-i țărâna ușoară”. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate