Citesc Dali.
Mă strecor preocupat în imagine și adorm.
Corpul meu de girafă albastră vomitând tigrii zăbreliți se încruntă într-o margine.
Totul e ulterior.
Respir răsfirat și răsfrânt zboruri concrete și sobre pe care le scuip în culoare.
Gargară cu timp.
Născută oarecum prematur, o mirare.
Poate singura, poate ultima.
Nu înteleg la ce bun și pământul îmi fuge de sub picioare.
Mă apropii, desculț și fantastic, printre toate stelele,
de limita interiorului acestui categoric cerc.
Dispus să încerc.
Tiii, nu stiu de unde, dar cunosc tot acest înăuntru înconjurător pe dinafară.
M-aș - cumva - dezprejmui...
Retina, vagă, strâmtă, descriptivă,
explodează în miliarde de conuri și bastonașe, monopolizând vederea.
Din forme diforme reforme conforme;
peste tot definiții la sensuri și sensuri.
Și o altfel de lumină întoarsă dintr-o seamă de ultime culori.
Mai apoi, cadru cu cadru, se întâmplă toată clipirea.
Ansamblul e o parte a trecutului petrecut.
Altă răbdare nu mai am iar aceasta e pe sfârșite.
Degringolada mascată a simțurilor improvizând fericirea.
E deosebit de superficială această aprofundare a mea, mă dojenesc perpetuu,
dar confuzia e reală și-mi place și cânt.
Pleosc! se clatină o umbră în cel mai sigur vis.
Tușesc somptuos a redresare - câtamai trudă!
Albesc, ca într-o iarnă, pe rând, puțin sau deloc.
Cuburi cu soluții temporare pentru toate problemele sferice eterne. Am.
Zâmbesc dumnezeiește, surprinzătoare atitudine de prea plin din care îmi revin
atunci când mi se termină corabia lângă lacul cu lebede fixe.
Navigator, mă supun.
O tăcere oarecare...
Am să culc mai întâi elefanții, acești baobabi asfixiați și maro, cu pian.
Mai apoi,explozia punctului fix, căci fără de nici o explozie ce-am mai sta!
Din împrăștierea stropilor tuturor curgerilor rezultate
tot atâtea senzații neîncepute, neterminate...
O potecă urcând de parcă acolo sus s-ar afla toate răspunsurile,
blestem al sufletului de balaur pichetând pe catalige argintii uriaș-căruntele-orizonturi.
Cu puțin mov.
Zbor permanent, veșnică neatingere și totul dinspre numai formă spre cosmică-nstelare,
cu atâta densitate și destin!
Nu ochiul mă doare căci nu privirea există.
Sensuri peste tot și spaime, răgnete sau șoapte...
Sălbatec înalt ruinate columne închid azuriu-n oliv. Destin piramidal.
Tot ce mi se pare se-ntâmplă și atunci mă întind căutându-mi marginile
dar marginile se întind cu mine leoarcă și cad afară din vis.
Mi se năzare un râs nefolositor și-l abțin.
Sunt, dar ce puțin, și mă dezbrac ca de mine de tot.
Este - într-adevăr - pseudofoartecald aici.

Citeam Dali într-un fel strănepot.