Închisoarea Aiud, 1956 – 1964

Ei și noi



Două tabere. Călăii și “ bandiții”. Ei favorizați de situația lor de stăpâni, noi condamnați pentru rezistență și aversiune împotriva comunismului ateu. La mijloacele lor de represiune, noi căutam posibilități de apărare a integrității fizice și morale.
Vizeta prin care eram observați avea o ușiță și o poliță pe unde se servea mâncarea. Sub poliță așezam pe unul dintre noi care stătea cu urechea la ușă, pentru a urmări pașii gardianului. În acest timp citeam sau scriam vreun bilețel sau comunicam ceva vecinilor sau ne confecționam un ac ce ne era de mare trebuință nu numai pentru cusut, dar și la scris pe săpun și chiar la sculptură. În același timp camuflam cum puteam lucruri interzise.
Era 8 noiembrie, ziua mea onomastică, iar în celula de alături se găseau doi prieteni cu numele de Mihai. Cu plantonul sub polița de la vizetă, am pus cana la perete, transmițând urări de bine, sănătate și la mulți ani vecinilor. Cum se părea că milițianul era plecat în curte, eu am prelungit convorbirea la perete aproape un sfert de oră. Atunci am scăpat cu bine, dar în multe cazuri ne descopereau și atunci era vai de noi.
Un ciob de sticlă, o tablă, un cui, o bucată de os sau de lemn constituiau materiale de mare preț pe care le ascundeam prin paiele de la saltea, prin cusăturile hainelor, la sobe sau calorifere și în dușumea. La orice măsură luată de noi, cu timpul eram desoperiți și curgeau restricțiile și suferințele.
Două tabere care se spionau una pe alta. De o parte lupii, gata să ne sfâșie, de cealaltă oropsiții, luptând să supraviețuiască.


Mișcare și aer


În regulamentul închisorilor se prevedeau douăzeci de minute pe zi de plimbare în curte. Acest drept era călcat cu bună știință și nu ne scoteau decât foarte rar, iar în anumite perioade lungi nu vedeam soarele.
În mijlocul curții, pe niște stâlpi, se găsea un foișor, unde păzea un gardian. Sub foișor se aflau niște țarcuri dispuse ca brânza topită în cutie. Eram scoși din celulă și, conduși de un milițian, mergem unul după altul cu mâinile la spate. Ajunși acolo, închideam cu zăvorul ușa ultimului țarc care era ocupat de celula vecină și intram în țarcul următor. Rând pe rând se ocupau toate compartimentele și începeai să te plimbi cu mâinile la spate, cu ochii în jos și la distanță unul de altul. Nu era permis să îndrepți privirea spre Celular și cu desăvârșire interzis să faci vreun semn, ori să strigi la cineva.
O cât de mică abatere ducea la încetarea plimbării și trecerea în celulă. Þin minte că într-o zi, pe drumul spre plimbare, unul dintre noi a găsit pe jos un cartof crud pe care l-a luat în celulă, l-am curățat și împărțit cu toți colegii, constituind în ziua aceea un desert care părea delicios. Mă gândeam la cartea lui Petru Groza numită “ În umbra celulei “, unde scria ce regim de închisoare avea și ce bunătăți primea de acasă. Desigur că Zoe, Nicu și Valentin Ceaușescu, Postelnicu, Dăscălescu și compania vor avea o altă situație decât a noastră. Ei, criminalii care au ucis și distrus o țară, noi care ne-am opus sistemului marxist, visând libertatea câștigată acum cu atâta jertfă.


Mihail Munteanu

Va urma