În fața noastră, la o masă lungă, stăteau președintele tribunalului colonelul Paul Finichi, judecătorul căpitan Ioan Ghercioiu, procurorul colonel Virgil Liciu, doi asistenți și două secretare. În cea de-a patra zi a procesului, la pronunțarea sentinței, a trebuit ca fiecare acuzat să-și asculte condamnarea stînd în picioare. Cînd și-a auzit condamnarea la moarte, tatăl dumneavoastră s-a clătinat și a părut că se prăbușește, dar a încercat să se ridice cu fruntea sus în fața nerușinatei lipse de respect a acuzatorilor, iar Horst Depner ce se afla lîngă el l-a cuprins cu ambele brațe și l-a sprijinit. Au urmat condamnările la moarte ale lui Horst Depner, Günther Volkmer și Karl Dendorfer. Între timp am ajuns în posesia celor 68 de pagini bătute la mașină ce cuprind protocolul procesului, și aici nu există nici măcar un singur cuvînt despre condamnările la moarte. În mod evident, textul inițial al protocolului a fost din nou prelucrat și schimbat, probabil din motive politice. Cei patru condamnați la moarte au petrecut totuși după proces, în pușcăria din Codlea, multe săptămîni lungi de îngrijorată așteptare în certitudinea că ei sînt candidați la moarte. De abia de anul nou 1958, anchetatorul Nicolae Barascu ne-a citit forma definitivă a sentinței. Chiar și din această întîmplare se poate recunoaște intenția Securității de a exclude oamenii de la informațiile de importanță vitală, pentru a-i distruge trupește și sufletește mai ușor și mai repede.
Am răsuflat ușurat cînd mi-am auzit condamnarea. Eram bucuros că am scăpat cu viață. În timpul celor 11 luni de detenție preventivă am constatat că mi-a trebuit o enormă putere de adaptare la noile condiții. În primele zile de arest, cînd credeam că nu mai pot rezista nici măcar o oră în celulă, plănuiam o încercare de evadare în cazul în care aș fi fost închis mai mult de trei ani. Acum eram bucuros de închisoare pe viață…
Mi-a fost greu să urmăresc dezbaterea judiciară, să mă concentrez la expunerea procurorului, să ascult pledoariile avocaților, să fiu atent la interogările martorilor acuzării. Atenția mea se destrăma adesea. Martori ai apărării nu au existat. Toate afirmațiile monstruoase puse în seama noastră de către acuzare, pentru a sublinia cît de grele erau delictele noastre și ce succes pentru siguranța statului că au pus mîna pe noi, ca să ne putem primi pedeapsa cuvenită, treceau pe lîngă mine ca vîjîitul monoton al unei căderi de apă. Nu eram în stare să înțeleg greutatea acuzațiilor și întreaga lor importanță. Privind înapoi, retrăiesc starea mea de atunci ca ciudat de euforică și liniștită. Nu exclud că pe lîngă epuizarea fizică și psihică, au mai contribuit la această stare deosebită și ceva droguri în mîncarea din temniță, ca și unele injecții de așa-zisă întărire. Făptașii ar putea da informații despre cele cu adevărat întîmplate atunci. O adîncă compasiune am simțit pentru martorii, care sub constrîngere, au fost nevoiți să declare lucruri ce ne-au împovărat greu pe toți acuzații. Dacă nu ar fi făcut ceea ce li s-a cerut, ar fi trebuit să se teamă pentru propria lor libertate.
În timpul desfășurării procesului primeam în fiecare zi o masă de prînz, într-o încăpere a Palatului de Justiție, în prezența unor ofițeri de securitate înarmați. Toți douăzeci, ne sorbeam bine cunoscuta supă din blide de tablă. Toaleta, aveam voie să o folosim numai în pauza de prînz, trebuind să ne facem nevoile cu ușa deschisă, sub paza a doi ofițeri înarmați cu pistoale automate. În seara ultimei zile a procesului am fost duși, aproape toți condamnații, cu o dubă la închisoarea din Codlea, fosta fabrică de cîrnați Höhr. Pe drumul lung de 15 kilometri domnea între noi, proaspeții condamnați, o dispoziție foarte bună. Pentru prima dată, după multă vreme, aveam prilejul să vorbim nestingheriți, să povestim și să ne împărtășim experiențele. După aceea am fost împărțiți în celule cîte unul, sau în mici grupuri. Eu am nimerit într-o celulă supraaglomerată. La deschiderea ușii m-a lovit un val de aer greu și îmbîcsit. Celula era plină ochi cu deținuți ce m-au înconjurat imediat, ca să afle mai îndeaproape ceva despre mine, grupul meu și dimensiunea pedepselor. Noutățile au fost transmise celulelor vecine cu o viteză uimitoare, prin fereastră și prin pereți cu ajutorul alfabetului Morse. Numai spre miezul nopții, m-am dus să mă odihnesc într-unul din multele paturi de fier, suprapuse. La al treilea și ultimul etaj, am mai găsit un loc liber într-un pat, unde mai erau deja doi pușcăriași. Turnul de paturi se clătina la fiecare suflare, și astfel legănat, după patru zile de evenimente însemnate și fatale pentru mine, am adormit.