Astăzi este ziua nefericirii mele. „La mulți ani!” îi urez cu senină căldură, suntem de-o seamă, doar am crescut împreună. A fost confidenta mea, sprijinul meu la durere, alinarea mea la suferință, dar când eram veselă ea nu era, se ascundea de mine în colțul camerei după perdea, sub pat, în jurnalul meu intim. Îi era frică de zâmbetul meu molipsitor, ea nu putea nici măcar să-și ridice ușor colțurile gurii cu o privire duioasă, plină de compasiune. Era veșnic posomorâtă, gri și întunecată așa ca toamna târzie ce face copacii să se zgribulească amețiți de frig, ce face chiar cerul să se închine însuși iadului pentru o scânteie de vară cu iz demonic. Cât o iubeam pentru asta!
Dar azi e ziua decăderii mele și mă simt atât de nenorocită încât aș fi preferat să mă zidească diavolul în smoală-ncinsă și-n văpaie și să mă rupă-n cinci păcate de-a ucide deopotrivă, decât să-i spun la mulți ani distrugerii mele… Și de-aș trăi așa în continuare, în totală nepăsare, soră cu inconștiența, aș sfârși bolnavă de sindromul Demența efect constant 24 din 24 de ore.
Nu am pentru ce să-mi mai prelungesc agonia vieții… pentru cine? pentru mine?! Cine sunt eu să pot să-mi modelez viața după bunul plac, să-mi sortez sentimentele în funcție de aștrii? Cine sunt eu să zăbovesc la fereastră când e lună plină, să mă scald în raze când strălucește soarele de la amiază pe cer? Simplu, nu-s nimic și niciodată nu voi fi cineva – asta visează să ajungă toți. Uneori mă întreb dacă aceia care vor să devină cineva se gândesc cine este acest „cineva”, dacă plânge când îl doare, dacă râde când e fericit, dacă nu-i mai bate inima moare, dacă în fiecare seară se roagă să fie izbăvit. Oare câte păcate săvârșesc zilnic acei „cineva” spre care lumea tinde să ajungă? și nu-i pedepsește nimeni, de ce? pentru că sunt cineva. Nu există încă legi pentru pedepsirea lor, așa cum nu există încă legi pentru faptul că eu îmi ucid sufletul din mâna stângă cu dreapta și îl arunc în ceașca mea de cafea cu zaț ca să-i citesc trecutul, fiindcă viitorul i-l știu deja… va fi cineva pentru restul existenței sale eterne în univers și efemere pentru mine. Nu eu voi fi cineva, eu niciodată nu am fost altcineva decât mine. Mama vrea să mă vadă undeva sus, iar tata mă privește de foarte de sus și când plânge îmi udă părul cu aromă de levănțică și ochii mi-i conturează cu-o picătură dulce de apă-ploaie-plânset.
Acum el e trist și plouă des. Eu am înfăptuit prea multe nelegiuiri ca să pot fi cineva de dragul unei iluzii a lumii ipocrite, deja cea ce eu sunt s-a evaporat odată cu soarele care a uscat urmele umede ale regretului. Acum eu mă numesc Cineva, dar vă rog spuneți-mi pe numele de botez, Eu…