Am sentimentul ca gindirea mea a ajuns la o oarecare stabilitate si ca n-o sa-mi fie, mai tirziu, rusine de formele ei intime de manifestare, cum imi e acum, de pilda, de toate scrisorile mele de dragoste catre Nadia. Sint si eu de acord cu G. Calinescu, ca a scrie un jurnal intim cu scopul de a-l da publicitatii e un non sens. Publicarea unui Jurnal e treaba posteritatii, scrierea lui e o necesitate intima dovedita de insasi marturisirile facute de el. Interminabilul Journal al lui André Gide, publicat de el insusi in timpul vietii este astazi o opera ininteligibila, in orice caz total lipsita de revelatii. Dimpotriva, scrisorile lui Dostoievski ramin mereu zguduitoare si insotesc opera sa pe dedesubt, luminind-o de aproape cu o lumina cruda. Jurnalul lui Kafka este de asemenea, o opera intima a carei valoare e tot de natura revelatiilor; ceea ce are de invins un scriitor in existenta lui nu poate fi gasit in opera, care exprima doar victoria, infringerile fiind sublimate in creatie. In jurnal apar adesea evenimente monotone si disproportionate ca interes, si care nu pot fi pe deplin intelese decit de cei implicati in ele, asa cum numai marinarii unui vas ar intelege ceea ce este trecut in jurnalul de bord al navei de catre comandant. Daca nava se scufunda sau trece printr-o mare primejdie, toate acele amanunte de bord pot capata un sens adinc. 2 Mai: Am fost astazi la tara s-o vad pe mama. E batrina mama dar se tine bine. Sta la sora-mea. M-am asezat linga ea si a inceput de indata sa-mi spuna, singurul lucru care merita sa mi-l spuna fara pregatiri si fara fereala: - Marine, mama, l-am visat pe taica-tau. "Mosule, l-am intrebat, tu esti?" "Eu sint!" a zis el cu un glas cum zice el. "L-ai vazut pe Marinica si pe Cae ca au venit la inmormintarea ta?" "I-am vazut", zice tot asa, cum vorbeste el. "Si cu dumnezeu ce faci?" Nu mi-a raspuns, a tacut. Acest dialog mi s-a parut atit de real, venind dintr-o alta lume atit de straina de ideea nefiintei incit m-a cuprins o durere si o mila atit de violente incit mi-am muscat adinc buzele ca sa nu izbucnesc in plins. M-am adresat numai facind pe neatentul, ce-a zis ea de vis, sa-mi mai spuna odata ca n-am inteles. - Taica-tau, maica, l-am visat si mi-a raspuns. - Adica? - De multe ori il visez, dar nu raspunde. Eu il intreb si el tace. Si acuma de sarbatori l-am visat. "Mosule, zic, tu esti?" "Eu sint!"
(4) Si aici mama imita glasul lui tremurat, resemnat, coplesit de griji si de taceri lungi, cum il avea el citeodata in ultimii douazeci de ani cind simtea ca imbatrineste si ca asta nu mai poate fi oprit. - L-ai vazut pe Marin ca a venit la inmormintarea ta? continua mama si abia acum, repetind, inteleg ce-a vrut sa spuna: ca in ceasurile lui grele, cind a murit, n-am fost linga el, dar ca totusi, am venit la inmormintare. - Si el ce-a spus? o intreb. - L-am vazut! - Atit? - Atit! Nu ma pot insela, adica la durerea de a fi murit fara sa fiu alaturi de el, mi s-a mai adaugat aceea de a fi fost inmormintat fara sa fim si noi de fata, dar a doua nu sterge pe prima, dar nici prima pe a doua, incit o datorie neimplinita, cu una implinita da nimic: n-a vazut, nu pastreaza cu privire la moartea lui nici bucurie nici tristete, ci singuratate si tacere. Atunci mama a continuat: - Si cu dumnezeu ce faci? Adica cu oamenii si cu proprii tai fii vad cum e, dar cu dumnezeu?
(5) Tata a fost necredincios din pricina bucuriei lui prea mari de a trai, care n-avea nevoie de exaltari atit de mari incit chiar si la cincizeci de ani se credea in afara problemei; vedea moartea ca un fenomen care poate fi privit cu superioritate si ironie. Batea clopotul cind murea cite cineva si sora-mea intra pe poarta si anunta: "a murit cutare." - "pe ma-sa" - murmura tata dupa citeva clipe de reflectie, n-a mai avut zile, d-aia a murit! Si douazeci de ani mai tirziu, cind scena se repeta, batrinul isi pleca fruntea si tacea indelung. Si-apoi sora-mea il auzea cum ofteaza coplesit de mila si subtiata jale in care ironia si nepasarea se topisera de tot: - Ei ...nu-i pare nimanui bine cind aude ca a murit cineva. - Finalul acesta, cu inmuierea trufasului, fusese povestit de mama de mult si totdeauna il
(6) indemnase, cit fusese in putere, sa-si plece grumazul si sa creada. Tata avea scurte momente malaiete in care se lasa in voia unei simtiri mai umile cind ofta si se inchina cu o cucernicie mult prea duioasa ca sa nu fie trecatoare, mai ales la oboseala sau la suferinta, dar bineinteles ca existenta lui nu era ghidata de credinta. Si mama a crezut ca poate dumnezeu l-a iertat totusi, poate ca in ceasul mortii a crezut in el si - a usurat trecerea si poate ca acolo unde e are un loc luminos - de odihna - si l-a intrebat cum sta cu dumnezeu? - Si tata ce-a raspuns? zic eu. - A tacut. Nu mi-a raspuns nimic. - Adica asa cum facea si in viata cind dadea de inteles ca singuratatea si tacerea nu pot fi alungate de nimeni odata ce-ai patruns in inima omului. Si moartea nu e altceva.
(7) In ultimii ani, adica chiar in anii in care tata imbatrinea tot mai mult, eu insumi am fost chinuit de frica de moarte intr-un mod mizerabil si scandalos, moartea hartuindu-ma zi si noapte cu reprezentari senzoriale care niciodata nu erau aceleasi si care erau de asa natura incit lupta cu ele era pierduta dinainte, era bolnav insusi organul vietii. De doua ori am suferit intr-un spital chinurile unui tratament cu socuri insulinice, care in sfirsit mi-au redat sanatatea dar mi-au sters complet amintirea bolii. Nu-mi placea ce facea batrinetea cu tata, eram revoltat si indignat, mi-era frica sa-l vad cum se degrada in fata mea un om a carui existenta mi s-a parut totdeauna miraculoasa si a carui disparitie trebuia sa fie la fel de miraculoasa. Si nu se intimpla asa: frumoasele lui trasaturi regulate se mureau, nu mai avea dinti si nu mai vedea bine, privirea lui nu mai stralucea - doar gindirea sa mai pastra, ca sa ma
(8) nelinisteasca, amintirea comparatiilor lui, a intorsaturilor, si ele uimitoare.Banuiesc insa - si acest lucru imi chinuie amintirea cu remuscari - ca as fi putut totusi sa vad prin el, sa-l recunosc dincolo de masca pe care batrinetea si moartea apropiata i-o punea peste chip si pe cel de dincolo de ea sa-l asist in ceasul lui greu. Acela insa era in mine si mi s-a parut - lasitatea cu care ma tinea slabiciunea si boala mi-au dat aceasta idee - ca acela nu moare si ca prin urmare n-am ce sa caut nici sa-l asist. M-am dus la el cu doua saptamini inainte, nu ma mai cunostea decit in foarte rare clipe, avea infatisarea aceea fumurie, acea paloare care arata cit de rau il lumina inima. Am plecat in aceeasi zi cu speranta ca nu e grav sau daca ar fi grav sa fiu chemat. Am aflat apoi ca abia cu o seara inainte de a muri si-a dat el seama ca nu e bine ce i se intimpla, l-a intrebat doctorul cum se simtea dupa injectie, ca de obicei:
(9) - Ei, cum merge taicutule, ne dam jos din pat? - Nu prea mai sint constient, a zis el si spre dimineata isi pierduse de tot constiinta si murea. Inseamna ca au fost zile intregi cind era constient si se gindea poate ca cei doi fii ai lui, Marin si Cae, nu sint alaturi de el. Singura mea usurare e ca niciodata n-a intrebat de noi, si ca venirea mea cu Eta, inainte cu doua saptamini, nu i-a facut nici un fel de impresie, nu ne-a deosebit de cei prezenti linga patul lui, rude sau vecini. In dimineata mortii am intrat in curte, am vazut steagurile si am vazut lume adunata si am auzit glasul sora-mi care a intrat in casa inaintea noastra si a tipat lung: - Tata, scoal in sus ca a venit Marin! Am intrat si eu si nu l-am putut privi mai mult de o clipa: nu era el! Am iesit afara imediat, am pornit spre poarta, am iesit in drum si am luat-o inainte pe drum. Eta a venit dupa mine,
(10) i-am spus sa ma lase si ea n-a inteles si n-a insistat, s-a simtit inlaturata de la durerea mea si n-a inteles ca nu putea sa ia parte. A venit Cae si m-a intors. M-am dus atunci in gradina si m-am rezemat cu capul de un salcim. Mi-am adus aminte de copilarie si abia atunci, luminat de aceasta intoarcere, mi-am putut reveni. Tot ceea ce a mai urmat mi s-a parut aproape in fiecare clipa neverosimil si lipsit de inteles. Tot ceea ce a venit dupa aceea, caruta, steagurile, clopotul, slujba in biserica, drumul, popasurile, toate erau absurde si cu totul straine de ceea ce era in inima tatalui meu. Si fiindca erau straine si absurde imi tineau tot trupul sub presiunea unei nelinisti permanente, a unei groaze fara nume, de care nu se poate scapa decit fugind. Ceea ce am si facut: ne-am urcat in masina, eu, Eta si Cae, si jumatate de ora dupa inmormintare am parasit satul.
(11) Acum sint linistit, stau linga mama si o ascult si o mai pun o data sa-mi povesteasca visul ei. Si mama repeta, si deodata totul reinvie aevea, parca il vad si il aud eu insumi. E tacut si strain de noi. - "Mosule, tu esti?" "Eu sint!" (a zis el cu glasul ala al lui.) "L-ai vazut pe Marin la inmormintarea ta?" "L-am vazut!" - "Si cu dumnezeu ce faci?" N-a raspuns, incheie mama. N-a zis nimic. Si fara sa vrea mama exprima prin propriul ei glas ceea ce tata n-a vrut sa-i spuna prin cuvinte: ca nu exista raspuns.
(14) 14 Mai - Un regim popular micsoreaza atit de mult numarul scriitorilor nemultumiti incit cei care ramin nu mai au altceva de facut decit sa renunte sau sa se sinucida. Sa renunte la ce? ar intreba unul din cei nemultumiti. Sa renunte la ideea unei pozitii profesionale si spirituale (nu politic!) deoarece numarul celor multumiti de conditiile create e atit de mare incit ideea unui aport direct, opus celui oficial, devenind (irezistibila) din lipsa de aderenta si aderenti. Ramine singuratatea care inseamna indepartarea de profesiune. Asta duce la sinucidere, deoarece, in esenta, talentul tau nu are alta menire decit sa exprime o umanitate asemanatoare cu a celorlalti. Forma lui specifica nu se poate insa remonta, pe planul preocuparilor si al expresiei, cu metoda admisa.
(15) Responsabilitatea si importanta sociala a scriitorului sint si mai mult afirmate, poarta insa puterea cu care e investit scriitorul de cite naturi si oameni ii e confiscata.(* El este bun sa pregateasca si sa indrume constiintele inaintea si in timpul revolutiilor, dar dupa cucerirea puterii este dezarmat ca sa nu tulbure cu luciditatea lui formarea noilor ierarhii. Singuri scriitorii francezi au reusit sa impuna respect si sa inspire teama (dupa ce au inspirat o revolutie si o teroare) dar se spune ca de atunci toata lumea s-a invatat minte si ii cumpara din vreme, ii corupe, ii divizeaza si ii domina in felul acesta. La noi, pe linga toate acestea li se mai acorda si importanta, dar nu pina intr-atit incit sa imparta cineva puterea sau conducerea cu ei. 1) Zilele acestea, de pilda, primul ministru ne-a chemat intr-o adunare si ne-a expus pozitia partidului in chestiunea chino-sovietica. Nota: Duiliu Zamfirescu, Blaga etc. au fost in diplomatie. Maiorescu, Goga au fost prim ministri. La ora actuala nici un scriitor/serios nu ocupa vreun post cit de cit important. (16) Daca ii e dat tarii noastre sa ajunga la o mare inflorire economica si tehnica, e sigur ca la o inflorire culturala nu va ajunge, daca va fi sa ajunga, decit dupa ce acest proces se va incheia. Civilizatiile sint uneori unilaterale. Saraci si ignorati am avut pe Eminescu si Caragiale, bogati nu vom avea decit lacranjeni, beniuci, jebeleni, stoieni. Adica nimic.
(17) 28 Mai - Pe la doisprezece ani am avut intr-o vreme sentimentul ca nasterea mea constituia o greseala - eram slab, aveam intelegerea greoaie, infatisarea mizerabila - si asteptam cu ochii senini si cu inima impacata ca aceasta greseala sa se repare, adica sa dispar, sa mor. Astazi, la patruzeci de ani, dimpotriva, am sentimentul ca daca as muri s-ar produce o greseala.
(18) Asadar, a trebuit ca sa apara in constiinta teama de moarte. De ce a fost nevoie sa se modifice seninatatea pe care o aveam in copilarie in fata mortii? Ce s-a intimplat cu mine intre timp? Oare eram mai intelept, copil fiind? Fiindca niciodata n-am parasit ideea imperfectiunii mele si niciodata nu m-am simtit prin prisma asta, nefericit. Bucuriile le-am primit ca pe niste miracole neasteptate, nefiresti, pe deasupra a ceea ce-mi era destinat - iar cu suferintele pe care mi le pricinuia imperfectiunea mea stiam ca ma descurc; aveam un prieten care ma imbratisa, care ma facea sa vars lacrimi arzatoare, sa uit si sa inteleg; el imi amintea ca nu sint singur, ca sint cu el, si ca atita vreme cit aceasta prietenie exista pentru om, omul poate fi fericit si puternic. Ce s-a intimplat intre timp? Intre timp ideea imperfectiunii mele s-a atenuat si in aceeasi masura prietenul meu s-a indepartat de mine. 8 Iunie: - Recitesc insemnarea precedenta si imi dau seama ca nu pot sa raspund la intrebarea cine este prietenul despre care e vorba. Asta imi spune mie totul si ramine de nepatruns cind incerc s-o exprim. Poate de aici vine teama ca trufia mi-a indepartat acest prieten si am ramas singur.