Miezul nopții se rostogolește odată cu mine în haos, în așa-zisa lume prea dreaptă, prea egală. Simt că mă vindec de o spaimă și pasc arginții mileniului. Ca apa de ploaie e omul fără destin, o poezie fără implicații psihice sau cerebrale.Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înșelătoare decât visurile.
Ce destin ciudat avem! Una e să ai destinul unui intelectual propriu‑zis și alta a unui muncitor necalificat, care are și el intelect și intuiție. Are sculele la îndemână, dar nu poate face mare lucru cu ele. Soluția e la jocul dintre cele două lumi, pământ și cer, palpabil și invizibil. În dialog căutăm căldura sufletească, în cele două lumi sau sisteme căutăm muzica. Ce compensație mai mare poate fi pentru raiul pierdut decât roua artei, muzica! Ca un solist cu chemare de corist îmi eliberez doza de nesimțire. Și cât mai doare vinul opărit în artist după atâtea vocalize!
Destinul e pânza de apă a cerului oglindit în ochii ridicați cu dor de împlinire. Acest ticăit al ceasului meu încălzește noaptea mai mult decât radiația nocturnă. Mai înainte să apară ineditul, ceva mă premergea în sânge. Sfoara este împletită din vene și aș putea ușor sari peste coardă, pentru că omul e o sferă ideală în mișcare.
Izbutesc să înfig țărușul în cer, dându-mi seama că unde sunt există și dragoste. Indiferent de destinul nostru, dragostea nu are fisuri, ba mai mult, ne pune mereu în fața unei situații necunoscute. Și dacă a fost inventată de nebuni, nu e bine să știu totul despre ea pentru că nu îmi poate schimba soarta.
Nu trebuie să privim destinul prin gaura cheii, că toate ni se vor părea cenușii. Prin gaura cheii e văzută lacrima noastră. Acolo cade picătura, în camera cămășilor de noapte, în cosmosul fără fund. Când lacrimile sunt în pauze, stau în acea cameră închisă și mă compar cu Iuda. Degeaba a avut un anturaj select, nu i-a folosit. Și astfel îmi dau seama că nu sunt ceea ce ar trebui sa fiu, ci doar o plombă a veșniciei.
Împăduritul munte mă obrăznicește să fiu scris ca o carte. Îmi pun la punct arborele genealogic să nu mi-l uite timpul în sertare. Stau drept în fața timpului, acest adevărat fluviu enigmatic. De bătrânețe nu ne putem feri. Taina mea a fost să știu pentru ce trăiesc și a venit calmantul destinului meu, bătrânețea. Unde e o biserica să pot sta liniștit și să îmi rememorez nebuniile tinereții? Ce destin!...