(dedicatie editorilor de pe agonia.ro; scrisa la 17.11.2004, orele 20.05)



Plutesc pe aripa cuvantului, intr-o betie a "agoniei". Se intampla ca pe creasta unui val totul sa se clatine. Incotro ma-ndrept? Aceasta corabie se va scufunda o data cu fructele trudei mele. Vegetez fara regrete si singurul lucru valabil e sa prezint corect lumea din jur, acea liniste din ape. Prezentul imbratiseaza trecutul cu amintirea, viitorul face pact cu nazuinta, iar marea-n somnul ei murmura numele zeului care sa-i incalzeasca patul. Marea stie intotdeauna ce vrea, si lasa slujitorului ei plutitor dreptul de a alege: sa stea la suprafata sau sa se cufunde! Pentru ca forta mea de copac sa devina ramura de maslin pe ape, trebuie sa fac o alegere. Numai poezia se confunda uneori cu aura gandirii in imagini; ea mi se pare cea mai apropiata de esenta abstracta a scufundarii. Dar sunt eu oare o poezie? Si daca sunt o poezie, sunt probabil o poezie buna compusa pe o linie melodica nepotrivita, ce se uita.
Misterul omului ce pluteste in agonie e ca pierde esentialul si ignora ceea ce a pierdut. Afara timpul curge in zadar, inauntru nu se mai spala, nu se mai lecuiesc rani. Nu inteleg nici ce este viata, nici ce este moartea, si totusi vreau sa patrund limpede tainele apei. Transcenderea incepe de la mijloc, de la departele tarmurilor.
Ca o asteptare a trezirii, simt ca aceasta disperare de a fi incapabil sa inot, de a suferi din cauza inconstientei mele, de a nu gasi nici o cale de scapare, este reala. N-am unde s-alerg, n-am cum sa fug pe ape! Sunt singur cu neantul trairii, cu acest adevar al meu!...
S-a inserat, si marea isi cheama din departare minunea infiripata a adierii racoroase, zeul care ii linisteste valurile. Eu pe cine sa chem, cui sa-i ofer luxul dragostei? Da, stiu acum, imi voi chema la mormant, pe sub ape, cititorii. Cred intotdeauna ca scriu pentru niste oameni care ma vor citi mai tarziu, din sentimentul senin ca rabdarea e prima noastra virtute. Numai ca lucrurile se schimba in starea de plutire a celuilalt si, cat ai clipi, inainte ca omul sa se poata obisnui cu "agonia", apare teama de adanc, de scufundare.