Câteodată încerc sa-mi aduc aminte de mine. Un lotus bătrân, invocând fetusul din lichidul vâscuos al întunericului.
Stau sprijinit de mine însumi si cresc intr-alt mine până când nu mă mai vad privind la ceea ce cândva mă atingea, fără ca eu să ating cu-adevărat.
Lipsit de conștiința si de cunoștința, doar amintirea mă mai mișcă în groapa nașterii mele. Văd locuri de mult văzute și pe care am să le văd din nou. Mi-aud urletul; fluid noroios, inundându-mi urechile prin noul meu suflu, prin noua mea apă. Un aer fără miros si culoare, atemporal și lipsit de spațialitate prin care cad, simțindu-mi plămânii in stare latentă de implozie.
In umbra mea, e amintirea la granița dintre voi fi și n-am existat nicicând, acolo unde sunt eu și cel ce-am fost, dar nu voi mai fi, in lumina celui ce nu este dar care a fost demult.
Aplecat asupra ființei mele, n-o mai privesc nicicum; o las să existe și să-mi ruineze trecutul împovărându-mi-l cu infinitele mele chipuri și-ale lor trecuturi.
Doar eu le cu cuprind pe toate.
Mâine voi aparține unui alt eu, care doar mă va recunoaște, fără a mă putea pătrunde. Moartea ne va descătușa. Fiecare eu lăuntric va putea să se desființeze in micimea existenței lui, fără să-l mai doară, fără să mă mai doară.