Încurc realitatea cu visul și cad intermitent în colțuroase spații. Auzul mi se-nvârte cu pãmântul, în timp ce fantomele murmurã cuvinte letale. Nu e aiurare de toamnã pe sfârșite. Acum știu cã nu am vârstã și am unica ocazie sã mã confund cu iarba. Mã îmbrac cu linii cu mult verde, de jos în sus, pentru a prinde toate sensurile lumii. E culoarea ce are rupturi atemporale în lumini, sustrase timpului, irepetabile. Se face cã mã fac că stau, o tristã îndestulare sau o nevrozã atipicã. Pânã și cuvintele sunt strâmbe în vis și mã feresc de trãdarea lor rece, deși doresc sã mã-nconjoare cu volume de sunete în aer. Ce sfântã e liniștea adâncã, ce frumos e canalul cu nevãzutul? Înțeleg de ce comunicarea e iluzie, dupã ce vãd prin ochii tuturor.
Înghit încet salivã amarã. Nu vreau sã rãmân putred, mi-e teamã de întâlnirea cu mine însumi. Nu vibrez și învãț prin somn sã mã dãruiesc celor din fațã, fãrã sã gândesc sã pun piedici celor din spate. Cãlãtoresc simultan, înlãuntrul și înafara mea. În afara mea nu vãd, însã înãuntrul e complex. Jocul mã implicã total și merg mai departe neîncetat. În afara mea am dat de orbire, simbolul despãrțirii de Dumnezeu . Sã fie acesta semnul, semnul despãrțirii? Și brațele încep sã doarã și parcã mai repede îmbãtrânesc. Acum pot profita dușmanii sã învingã mai ușor! De fapt, prin orbire nu va mai fi nimic. Numai partea superioarã a privirii omului se îneacã în luminã. Iatã cum am ajuns odatã singur și apoi, deodatã, doar cu lucrurile din jur. S-antâmplat așa pentru că în calea mea rar adie veșnicia…
Habar nu am sã ascult. Sunt dupã cum ascult. Atât am fost, nimic mai mult. Mai în fațã își face loc uimirea. M-aș spãla cu înțelepciune, dar nu știu sã mã spãl! De aceea mor în fiecare zi. Ah, știu…mor și din lipsã de libertate, o suferințã prin care nu mã risipesc în pustiul interior. Așa mã adâncesc în intangibil și mi-e bine întrucât am siguranța cã renasc în fiecare dimineațã de apoi. Mã descopãr închis în comparația vieții cu moartea. Nemișcarea nu mi se pare un atu, e doar iluzia mișcãrii. E adevãrat cã nu sunt ce am fost programat sã fiu și stau în luminã de candelã, gândurile umezindu-mi picioarele, prezentul și viitorul. În goana albastrã de cer simt starea grea a aerului de peste mine. Dacã îmi pierd visul, sunt eu pierdutul. Atât mai am, un vis și nu vreau sã îl pierd.
Uneori aș strânge în brațe scheletul aproapelui, mai ales când mi-e teamã de o întâlnire cu mine însumi. Mã detașez de semeni doar când doresc sã cunosc mai multe. Și când mã satur de cunoaștere, revin de la un capãt la altul al fiecãruia și mã ascund în ochii lor strãini. Repetiția de la începuturi, asta mã obosește! “Înaintele” și “înapoiul” sunt probleme, iar actualul nu poate fi decât o dizolvare. În miniatura momentelor de viitor, începutul și sfârșitul vor fi cu greu gãsite sau nu vor fi gãsite deloc. Mã întorc de la lume sã o înțeleg de la distanțã, dar nu oarecum, ci sub forma cãutãrii înaripate de acolo, din ultimul regat.
Ați obosit vreodatã visând? M-aș opri, dar cum înapoi nici un drum nu poate duce, trupul meu e ranã. Cred cã destulã vreme mi-am dat pâine și n-am înțeles prea multe. Vreau de mine sã mã rup, sã plec fãrã mine, un pribeag însoțit de vântul solar. Undeva mã va duce ea, iubirea. Probabil într-un final de simfonie cosmicã. Voi intra pe poarta ireversibilului și, dacã vrea sã mã prindã, sã vinã viitorul dupã mine. A venit timpul sã mã caut în apusuri nepermise. Pe urmã ne putem vedea, în afara visului, desigur. Cum se va descurca atunci eroul cãrnii mele? Dupã ce fusese clãdit din trecuturi, a fost luat de farmecul jocului. L-a luat somnul în momentul în care a trebuit sã aleagã. În întunericul ales se va trezi. Și cum cerul e iarãși drept, azurul va refuza sã mã goneascã. Și asta dupã ce m-am mâzgãlit cu viațã.
Ce se va întâmpla cu a mea cale și cu stãpânul ei, cu legãturile între lumi? Cãldura prezenței de dincolo o va da cineva și îmi rãmâne sã caut urme deschise, vii. Ce greu e sã înveți sã le descifrezi, sã retrãiești fiecare stație a cãii! Mã las de toate și urc, neglijându-mi înclinarea. Aha, viața e durerea ce ne leagã. Dar când trecem unul pe lângã celãlalt, la ce sã ne așteptãm? Degeaba ne-am folosit picioarele, cã numai prin îngenunchiere sau plecãciune ne putem salva. Și iar mã blochez în mers, nu înaintez dincolo de pãmântenire. La capãtul fiecãrui drum parcurs vãd un fel de-a fi, iar umbrele vor cãdea în adâncime când nu gãsim impulsul inițial.
Zâmbesc la curgerea eternã dupã ce vãd cum stãm toți înșirați pe aceeași razã. Indiferent al câtelea voi fi, fãrã pãstrarea legãturii cu divinul sunt nimic. La cât ne agitãm și gâfâim, numai dragostea va crește calitatea mãrgeanului. Și voi sunt tot eu în mijlocul nisipurilor mișcãtoare. Și când ajung în acest pericol mã adâncesc în contradicții interioare: mã bucur plutind pe ape și plâng pe uscat. Ce bine-ar fi ca prin evaporarea lacrimilor sã ne înãlțãm. Atenție, plânsul sã nu ți fie autoprovocat! În acest caz, doar obosiții martori, inimile noastre, vor avea de suferit. În fiecare stã la rãdãcina inimii scânteia. Conteazã și cum știi sã o aprinzi.
Între a nu fi deloc și exist s-a instalat prãpastia. Nu știu cum și pentru ce s-a nãscut abisul. Cu siguranțã sã iau foc de îngeri și sã m-arunc în gol, știind cã mã voi întoarce curând, dupã o altã rãstignire. Trecând prin ce-a fost rãu, aștept sã-mi cadã binele pe cap și veți vedea cã pânã și izvoarele vor fi geloase. Cum orizontul mã preseazã, am nevoie de acel unghi de fugã, sã scap, sã mã înalț pe dinãuntru. Ce muncã grea se duce pe tãrâmul iubirii!
De nu ar fi vid în jurul meu, aș sta pictat în palme sfinte pentru cei ce sunt ca mine. O iubire neanimalicã. Povestea mea e și povestea ta, un vis cu stropi de vin, nu și cei din urmã. Problema e cã vinul e închis între pereți de carne. Suntem în același timp, am pornit deodatã. Unii avem startul mai întârziat, dar depindem de modu-n care cerul se deschide pentru fiecare. Omul fãrã credințã nu te lasã sã te îneci în zdrențe de albastru. El are nevoie de compromis, de unele trãdãri. Pentru rãnile lor singurul leac e crezul, deși se poate revãrsa în ei lașitatea, teoriile tranșante. Din nefericire, unii stau nevindecabili. Acest segment social ar trebui să știe că atunci când își îndeplinesc destinul vor fi liberi să moară. Nu moartea e somnul plin de vise, ci însăși viața.
Viața mea e somnul nesfârșit. Și ce am de dormit!... Lãsați-mã doar sã iscãlesc cu degetul pe vis!