S-a născut un fluture albastru. Atunci, odată cu noi, primăvara, când a știut că sunt femeia de toate anotimpurile, a venit cu mine. Îi simțeam mirosul albastru în urmă și vântul bătăii albastre de aripi. Și, nevăzut, a iubit un fluture de azur, a construit în colțul uitat al casei cuibul peste care călcam adesea, amândoi, din neglijență. Aveam demult o casă de fluturi așteptându-ne, buchete de fluturi dansând, colorându-ne zidurile, cămășile, trimițând scrisori sufletelor noastre, scrisori mute. Se năpusteau pe neașteptate, se așezau osteniți pe zâmbete, pe degete când dormeam, pe florile veștede, dar mai degrabă iubeau visurile…atunci când visam se înfiorau în voaluri ondulate, senine, țipând și dansându-ne liniștea.
Þii minte cum nu dormeau odată cu noi, aruncându-se în fumul albastru din tavan al țigărilor noastre, în jocul insomniac de-a iubi, cum ți se așezau pe file și cum citeai fără să-i auzi? Stăteau și pe umărul meu când te priveam pe deasupra coperților, timid, să nu mă vezi. Și cum se roteau țipând când mă vedeai cum trișez în jocul de-a lectura, ca un școlar, întotdeauna știai că te privesc, era prea multă liniște și-mi auzeai zâmbetul… Þi se așezau pe pleoape în toate diminețile, să te trezești spre lumea ta albastră: se revărsau mările. Þipau fluturii.
Nu înțelegeam de ce râzi când îți desenez marea pe care aș vedea-o în fiecare zi prin ochii tăi, lumea întunecat albastră, lumea în care m-ai adus să ne scufundăm cu fluturii…și nu înțelegeam cum de știi alte culori. M-a nedumerit verdele de care-mi vorbeai, verdele strivit în mai, și-apoi celălalt, verdele uscat mirosind a pajiște, uitat pentru noi acolo, în mijlocul orașului. Și-apoi, verdele de Vermeer pe care-l mângâiai pe file, argintiul pe care l-ai ales atunci pentru coperți, negrul pe care-l purtai… nu erau decât marea descompusă-n nuanțe. Îmi desenau fluturii povestea albastră cu noi așezându-mi-se-n stol peste memorie, țipându-mi să te-aștept, să nu uit.
Când plecai, obosit, roiul de fluturi bătea din aripi în urma ta, alegea flori mărunte pe drum, să le culegi și să vii. Te îmbrățișau o sută de fluturi albaștri, unul pentru fiecare an al meu promis. Întotdeauna te întorceai când plecai cu fluturii-n urmă.

Am uitat într-o zi. Memoria mea, o talpă grea, murdară, a călcat peste fluturi strivindu-le o aripă, mutilându-i din neatenție. Tăceai, aplecat peste cuibul strivit și neputința ta prăbușea ultimele fire de iarbă. Când au căzut zidurile în urma porții, acoperindu-mă de praful cărămizilor de casa noastră, m-am căit înfășurându-mă vârtej în resturi de aripă, ca o larvă albastră. S-a izbit atunci de mine dansând roiul de fluturi ciumați, negri și orbi, spre lumină.