străino,de-ai accepta să-ți fiu pământul
pe-o zi, să simți cât îmi lipsești,
să porți pantofi și să-nboldești
adânc, piciorul, mâna, pieptul, gândul...
și-ncet să mă trezești.

să nu încerci să lași pantofii
cât timp voi mai trăi,
mai bine fără rost să mă săruți
atunci când nu te voi simți...
si sigur, noi vom fi , primii și ultimii...

dar, nu e omenesc...

prefer să-ți ungi pantoful cu venin
și din al doilea pas să nu mă mai urnesc,
sigur, si tu, la primul pas te vei opri puțin
gândindu-te, ce bine-ar fi să mă trezesc
și-ntâmplător să te strivesc...

pare cu mult mai omenesc,
și sigur, nu vom fi, primii și ultimii...

7decembrie,2001.Ch.