Ale mele înghețate pleoape le ofer
cuvântului ce-nvăluie al iernii mister,
din alba poveste alung gânduri haine,
drum fără întoarceri pe-un dor alb se ține.

Un alb arcuș le cerne pașilor suspine
prin urmele lăsate pe căi cristaline,
peste cămășile de mire albe cute cresc
și reverențele anunțate se șoptesc.

O albă pată de nimic nu e pericol
când ceața se odihnește chiar și în viscol,
trilurile fantastice nu sunt de prisos
dacă ai odihna pusă pe un vis frumos.

Oglinzi sferice fără ieșire ne-au închis,
o rază eternă rămâne-n cuvântul scris,
clipele trecute au petale de azur,
iar seva pământului ne dă un alb contur.

Þurțurii de gheață au străluciri de seară,
între fulgi de nea ei țin frica ploii de vară.
Echilibrul vândut pe pași de noroi nu iartă.
Spiralele albe n-au cum să se despartă.