agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-02-07 | |
La Carcassone trăit-au ai Domnului copii,
În straie albe ei umblau prin castel, Erau conduși cu cinste de cel mai bun din fii, El era Raymond Roger conte de Trancavel. Dar Papa Inocențiu ura pe albigenzi, Deoarece averea le era foarte mare Și îi numea eretici, nesupuși la comenzi, Căci dorea să conducă tot ce trăia sub Soare. Însă pontiful aspru nu știa că averea Ce o aveau catarii nu era materială, Ci era din credință, de aici aveau puterea, Ca frați întru credință, să lupte și să moară! Iar Papa Inocențiu trimite către fort, O groaznică armată, condusă de un tiran, Numele lui e Simon, Cavaler de Montfort, Dar cel care conduce, de fapt, e zeul Ban! Și haosul se-ntinde prin vechiul Languedoc, Când infama armadă distruge sate-ntregi, Femei, copii și case, sunt trecute prin foc, În numele credinței se fac fărădelegi. Lăsând ale lor vetre, catarii se adună, În locul unde-i cheamă al contelui edict, La Carcassone, cetatea ce Domnu' o ține-n mână, Ei se refugiază de haosul cumplit. Catarii-s între ziduri, cetatea-mpresurată, Iar oștile papale conduse de Montfort Se zbat să ia cetatea, ce n-a căzut vreodată, Neezitând să facă un inutil efort. Se sfarmă bolovanii de ziduri, săgeți multe Lovesc cu disperare în porțile cetății, Zbor pietrele prin aer țâșnind din catapulte, Însă cetatea-i tare, n-o pot distruge hoții. Sunt hoții ce formează armata cea papală Măcelăriți cu pietre, catarii-s de ne-nvins, Aruncă de pe ziduri cazane mari cu zmoală Și ca să-i "răcorească", le toarnă ulei încins! Douăsprezece zile de lupte-nverșunate, Catarii în cetate sunt chinuiți de foame Și nu mai au nici apă, li-s gurile uscate, Iar Montfort îi somează să lepede a lor arme! Se jură că cetatea dacă o vor preda, Vor fi lăsați cu toții-n bună pace, Iar cei ce vor pământul înapoi, și-l vor lua. Armatele pleca-vor și nu se vor întoarce. Când poarta se deschide, contele Raymond iese, Alb îi este veșmântul și alb îi e și steagul, Își mână mândru calul, semeț, fără să-i pese, Că astăzi este ziua când trece Morții pragul. Se-ncrede în a lui Simon nelegiuit cuvânt, Nu știe bietul conte cât de mult a riscat. Târziu, realizează că-s numai vorbe-n vânt Și este dus la Montfort să fie judecat. Raymond își dădu seama că nu are scăpare, El în gloata de nobili pe Montfort îl zărește, Îi salută pe nobili și întreaga adunare, Își face semnul crucii, către Montfort grăiește: -Acum ține-te de cuvânt Și lasă-mi oamenii să plece! Castelu-ți dau și al meu pământ, Îți dau tot, înmulțit cu zece... -Cu mine poți să faci ce vrei, Trupul meu câînilor să-l dai, Dar lasă-i pe oamenii mei, Arată-ți cinstea ce o ai! Dar cinste la Montfort nu poți găsi, Noblețea nu crește prin șanțuri, Îi luă pe albigenzi și-i înrobi, Iar pe Raymond îl ferecă în lanțuri. Catarul conte plânse de durere, El plânse soarta alor săi frați buni Și în celula sa, sleit, fără putere, Se stinse-ncet catarul, murind după trei luni. Montfort și ai săi tovarăși, după bani ahtiați, Doresc să bage Languedocul în mormânt. Clamează semnul crucii și își spun cruciați, Ucid toată suflarea, fără discernământ. Un cavaler fu întrebat de confesor: -Cum îi deosebești pe creștini de eretici? -Pe toți deopotrivă îi omor, Iar Domnul va alege pe cei vrednici. Crudul Simon de Montfort își stabilește baza, În Carcassone, cetatea bunului Trancavelle, Iar armiile sale, în jur răspândesc groaza, Dezlănțuind infernul și haosul din el. Și cruda cruciadă îi poartă spre Toulouse, Orașul de îndată-l împresoară. Se izbesc încă o dată de al albilor refuz De a-și lăsa credința, ei își aleg să moară! Și lupta se-ntețește, curg roiuri de săgeți, Ca ploaia cade stânca, țâșnind din catapulte, În ambele armate se curmă multe vieți Și-s stinse voci, nu-s preoti să poată să le asculte! Montfort pornește iarăși, cetatea să o ia, Dar zeița Fortuna nu îl mai urmărește, Scârbită de alesul de sub aripa sa, Îl lasă.Când o piatră în cap îl nimerește. Cu țeasta-i sfărâmată, Montfort muri stingher, Precum pe câmpuri spicele ce cad Și cavalerii zis-au:-S-a ridicat la cer! Însă părerea mea e că el s-a dus în iad. Așa își sfârși viața acest uzurpator, Sub porțile orașului Toulouse Și fără a lua lecții de la vre-un profesor, Învăță în engleză ce înseamnă "to lose". Dar albigenzii încă au fost persecutați, N-au fost lăsați să-și practice credința, Deși înfrânți, deși împuținați, Amenințau catolicismului ființa. Treizecișișapte ani durat-a prigonirea Catarilor cu inima rebelă. Împuținați, găsit-au izbăvirea La Montsegur, ultima citadelă. Înconjurați de armate, catarii au optat Să părăsească lumea, ce nu-i dorea deloc. Al lumii purgatoriu, senini ei au lăsat, S-au uns toți cu pucioasă și își dădură foc. Drumețule, de drumul te va purta prin praf, Zări-vei o gravură pe o stâncă în pădure, Să iei te rog aminte la acest epitaf: "Catarilor.Martiri ai dragostei creștine pure." |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate