Cândva am zărit un înger plângând
cu șuvoaie puternice de lacrimi.
De-atâta umezeală înmuguriseră curcubee
între ochii lui și țărâna pe care căzuse.

De ce atâtea lacrimi?
Mi-am pierdut aripile- a răspuns,
deși i se desfășurau din umeri
pline de un alb moale-luminos.
Le-am sărutat ușor dar fierbinte.
Le-am descris frumusețea și forma.
Am dat nume fiecărui fulg și i l-am șoptit.

Nu mai știu după cât timp
îngerul s-a ridicat râzând.
A deschis aripile,
le-a încordat
și a zburat
departe...

Insignifiant si invizibil
nu mai pot acum, nici măcar, să ating
zdrențele ce-mi atârnă pe spate.

Pentru ce atâtea șoapte!