Toți care plâng de fapt râd de durere
când hipnotizatele rătăciri mor
și mireasma florilor fără bariere
a învelit bucuria într-un negru dor.

Destinele răstignite în noapte
par rime care au în x sfârșitul,
dar au inimile ca niște ferestre sparte
și vor veșnicia soră cu infinitul.

Cei tari povestesc autoportrete,
ocolind ploaia ce spală păcate,
iar plățile sunt fără rest dar cu regrete,
ștergând zorii de pe portrete șuierate.

Călători doar prin atlas și baruri,
orbi cu ochi închiși au uitat de cruce,
amintiri: poame coapte uscate pe ramuri
ce nu au nimic alfabetic și nimic dulce.

Vântul se tânguie pe fața lunii,
cuvântul nerostit în ceață piere,
am uitat că au dispărut și nebunii,
toți care râd de fapt plâng de durere.