în acest adăpost de iarnă
aud cum oasele-mi cioplesc în stanci de ceață căutarea
înșirând serafimi îndărătul cerdacului cu mușcate
într-o atingere mistică a umbrei
ți-am uns buzele cu sângele celui ce aleargă
pe miriștile pârjolite ale farmecului
îmbrăcând una câte una măștile consacrate
iubirii
timpului
depărtării

ca intr-o poezie bolnavă de idee
lucrurile atinse se adulmecă în sensuri
ascunzând mirosuri între cuvinte
mai rămân icoanele din care ne facem pernă
iscodind în nopți fără lună pustiul
degetelor strânse la pieptul părăsit de inimă

în acest adăpost de iarnă
lumea se sfârșeste în sine
ca o sanie purtând dorul de primăvară al muntelui
spre patima albastră a mării
cu sufletul prosternat spre răsărit
te pierd în noaptea cheilor duble
regăsindu-te spre dimineață femeie
locuind jumătatea unui pat neumblat