agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-02-17 | | Prin orașul dintre uliți gri, subțiri și-ntortocheate, aburite și-amețite de miros de frunze moarte, călcând timpul în picioare și stropind cu clipe-n lături trec în șir, ca la paradă, pe sub cântec de fanfară, vechi melancolii ce-n șoaptă-și povestesc și duc de mână amintiri ce lasă urme prin mocirla temporală. De pe margini, dintre frunze cu miros de mucegai ce-odihnesc tăcut și veșted în decor automnal, ținând mâinile pe burtă și privind sever în jur, străjuiește o statuie, chip cioplit de scriitor; printre pomi, privind cu pizmă la bătrânul literat, se ridic-o piatră ’naltă purtând chip de domnitor care strânge-n pumnu-i mare, ferm, statuia unui sceptru. Împrejurul lor, umile, cu privirile în jos, stau pe socluri ruginite și-aplecate într-o parte mici figuri cioplite-n grabă de artiști necunoscuți, iar sub bolta citadină aste lucrături în piatră par bătrâne stalacmite adunate sub cupola unei peșteri mari, întoarse cu-năuntrul în afară, toate răspândind în aer reci melancolii de toamnă. Dintr-un turn de catredrală - ’nalt, gătit cu ceas rotund, ale cărui limbi, pereche, mestecând vârtos prin timp sunt ca săbii care taie orele în clipe multe, mânuite ca de mâna unui jalnic Don Quijote - curg melancolii vibrânde lunecând pe glas de clopot și se sting, precum lumina ce dă piept cu bezna-adâncă, printre străzile mărunte peste care vântul urlă. Într-un colț rotund de stradă decorat cu țigăncușe ce răsar din fuste crețe printre zeci de flori-buchete, juni timizi, păpuși pe sfoara vreunui hâtru Cupidon, dau voioși bani contra floare, trudă contra frumusețe doar de dragul vreunei fete, față albă, bucle blonde, buzele ca trandafirul…; nu-i destul să-și piardă mintea un copil cu aer sobru și cu puf bălai pe barbă?! Dulci melancolii de crâșmă într-un cap de mahala, își dau duhul sufocate, sub un nor rebel de praf care-nghite-n largu-i pântec toată strada-n lung și-n lat; jos, pe prispă, stau apatici cu paharele-nainte indivizi cu păr pe față, peticiți la port - doar oameni - rumegând odat’ cu vinul ce-și dă sufletu-n pahare și-a țambalului zicală coaptă bine-n strune multe. Scuturând frunze bolnave peste tot și peste toate, toamna-și trece-ncet năframa peste urbea plictisită; mult în urma ei rămâne numai praf și poezie, vers mustind de-amoruri coapte precum boabele din vie, rime care stau să pice, atârnând greoi de versuri, ca și fructele pe cracă - vis frumos! melancolie! Ploiești – aprilie 2004
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate