Când mă voi naște
va fi un anotimp fără culoare

Ca și cum fiecare ninsoare, fiecare ploaie așternută peste noi,
serile târzii de vară
nici măcar foșnetul cald al degetelor noastre
n-ar mai putea fi?

Nu voi mai ști
cum se lovește frunza de trunchi
în cădere
cum scârțâie ulmul bătrân din încheietura scoarței
pe șosea
cum se destramă timpul din odaie

Ea, într-o clipă, în celălalt colț al încăperii Cu o mână își pieptăna părul lung și mătăsos în oglindă Cu cealaltă își desprindea gândurile încâlcite de pe șuvitele ei albastre Le înfășura într-un ghem îmbălsămat cu frunze de tei și coajă de mesteacăn ce-l arunca în treacăt peste noapte

În tot acest timp, el o privea neînțeles prin zborul crud al fulgilor de păpădie din fereastră

Va veni o vreme
când mă voi naște…

Adormi învelită de liniștea albă a nopții. În somnul din somn trecea…