între două nopți
ziua nu are dimineață,
fluturi metalici lovesc regulat
dreptunghiul dinspre turnurile orașului meu,
nu ploaia îmi curăță
de meduze adormite țărmurile,
ci lacrimile pe care
nu le verși niciodată
în prezența mea.

avem nevoie de un prieten
care să cosească iarba din fața pașilor
grăbiți,
unul care să își poarte pălăria de pai
mai spre ceafa asudată,
puternic și jovial prieten,
căt de mult ne-ar trebui...

dă-mi ceasul fără ace, minute și lacrimi,
atemporal să ne trăim dragostea;
nu e vina noastră, știu,
pleacă-ți tâmpla pe
oricare umăr
și adormi cuminte
aici, în singur sufletul meu.