Erau albe pe atunci,
si tacute...
-Stiu, imi lipsesc.
-Te-au strigat cand ai plecat.
Tipau cu voci sugrumate.
-A trebuit...
-Da?
-Nu... Si totusi... E mai albastru cerul acolo.
-Oare?
-Da...
-Nu. Te minti singura. Sunt reci vocile de metal.
Inca se mai vad amprentele pe care le-ai lasat.
-Se vor sterge. Voi face altele, pe alt nisip.
-Ti-au pastrat forma valurile.
Pe ele nu le poti minti.
-Nu am iubit niciodata tarimul rocilor.
La revedere mare...