Poema rotundă


Imaginile acestui oraș, rupt întâmplător pe la colțuri,
îmi par a fi culori grăbite ale vremii –
pictoriță-nfrigurată și rebelă, genială uneori.
pe inima mea găsesc întruna pictate orașe, chipuri
și alte lucruri abstracte. nu știu de unde-am învățat
că acestora toate li se spune lume. o fi așa, mie îmi convine...
prea mulți zei îmi suflă în ceafă, iar azi am obosit.
într-un colț al casei mele am pus la păstrare multe cărți
și multă muzică, malahia muzicii îndulcește aproape erotic
disponibilitățile toate.
din oraș, de departe, a venit cu mine o femeie semănând
în anotimpuri cu vremea. pe ea am ales s-o ascult.
o înțeleg și mereu am cu mine o soluție, aceeași, probabil,
ca pentru toată omenirea. acestei femei i-am devenit compatibil
după toată regula și plecăm la duș, iar în ochi port fericirea
de a ști că tot dușul va rezolva odată problemele planetei.
femeile frumoase văd altfel frumusețea.
acum se spală pentru mine
și-n inima ei ar vrea să o plac
spălându-se mereu în fața mea.
până la urmă îi va străluci cărnița socială, de crudă foarte premiată.
nu-i vine să-mi ceară nimic, doar să fiu atent, un prosop și puțină dragoste...
dă fată peșchiru’ să mă șterg de tine!
e frumoasă în zona adevărului evident și vulgar, mereu fugind de adevăr.
cu prosopul ar vrea să-și apere sânii, în rest este goală
și parcă i-am spus
să nu se rușineze pentru că noi, oamenii, am fost făcuți


să primim dragostea goi, la fel de cum o și respingem.
m-am lipit de ea să o ascult mai mult. am înțeles
că stau azi lângă ea, că exist pentru problemele ei, dar ea,
mă întreb,
de ce o sta ea?!
din carne, fără neajunsuri, s-a ridicat deasupra mea ca luna
și am întrebat-o încet: mă, fato, mă, tu ai văzut
că toate lucrurile importante de pe lumea asta sunt rotunde?
dă, fată, peșchiru’ să mă șterg de tine!