Primăvară valahă


Hoțește, să nu rănească tăcerea și frigul,
vine primăvara cu buchete de pelin pitic,
înmuiate în sânge.
binecuvintează țara, întinzând o ureche largă
corurilor mute.


natura înțelege timpul și când își lasă arborii
îngropați de vii în gândurile albe și reci,
și când îi ridică la ceruri, înspre primăvară, cu păsări, cu tot…


văzduhul și-a rezemat de munți arcadele
și apele aleargă mai mari, brăzdând spre locurile unde
se împart și se întind, într-o trecere înceată.


îmbătrânesc românii,
nădejdile lor li s-au urcat pe gât și pe față,
lăsându-le, în urmă, poteci adânci
pe care urcă lumina, venind din genunchi,
îngenuncheată.


își privesc copiii cu frică de timpul care îi îngroapă de vii,
acoperindu-le jocul.
printre știri despre ei, trăiesc...


nepoți ai lui Horea, se joacă mereu de-a trasul pe roată.
și roata tot merge
în mecanismele unor ceasuri mari, fără ticăit.


când se trezesc, românii se întind cu poftă,
pentru că oasele lor vor trebui să fie lungite
mai mult decât este nemărginirea roții, cea care îi cuprinse.


hoțește, să nu rănească impresii,
vine primăvara să lase culori peste lume,
să-și facă românii coronițe din ele,
indiferent care ar fi ele,
premianți continuu ai vremii.
să spună vorbe învățate și să primească niște cărți,
frumos colorate, cu istoria și viitorul obligatoriu al altora.


hoțește, să nu rănească tăcerea și frigul,
și tot așa mai departe...