Viață


Am observat, cum observă frunzele soarele bolnav,
că noi, bărbații, când vorbim cu femeile care ne interesează,
ne răsfrângem vorbele, rânduri-rânduri,
ca florile care își dau treptat petalele naturii,
într-o maiestuoasă cădere. cuvintele vin - soldați într-o paradă militară,
menită să dea încredere unui comandant,
bătrân și bolnav, în vreme de război,
prea crunt război să-l mai trăim și în aceste rânduri.
vocea nu pleacă înspre nivelul urechei,
ci, undeva, mai în jos, ca să poată fi prinsă ușor.
atunci se întâmplă minuni - înțelegem tot,
nu ne poate supăra mai nimic din perspectivele lor,
ocrotim cu orice preț!
facem așa până când femeia-lumină
catadicsește să ne împământenească sămânța.
după aia, mai vorbim și ce trebuie…


și e adevărat că aceste gesturi ale lor,
cele mai multe venite dintr-o politețe socială,
atunci când le cerem,
sunt cu mult mai grave decât ale noastre,
sau când se desfășoară fără noi.
deschiderea femeii presupune
o mecanică foarte complexă,
niște mișcări ale sufletului, pe toate direcțiile.
nu e ca la noi - un lucru simplu, fără nici o finețe,
pe direcția înainte…
de asta zic, cu priceperea mea, pe alocuri culturală,
că se cuvine ca noi, bărbații, să fim foarte atenți…
cam cum sunt frunzele când văd că soarele e palid,
bătrân și bolnav, cu deschiderea prea mică.