Joc și viață


Pe la 16 ani, la film,
ți-am mursucat o țîră sînii
mîrîind ca un cățel. aproape de boticul umed
mi-ai spus c-ai vrea să fii cu mine,
să uiți definitiv toți cînii.
nu prea pot, că am pe alta
mult mai mare, mai stilată.
și, zîmbind în colțul gurii:
dar, în fine, arată-mi cum stai culcată!…


la 20 de ani, în studenție,
ne-am întîlnit într-o vacanță
la rînd la înghețată,
o zi de vară mi-ai vorbit de planuri,
cît de frumoasă-i viața, ce perspective ai
pe munca ta, cum domini tu bărbații…
și pînă noaptea ai tot dat din clanță.
pe străzi prost luminate
am plecat apoi să revedem liceul nostru.
cînd ai tăcut o dată pe sub castani ornați cu ciori
și te-ai uitat atentă la buza mea de jos,
în gesturi hotărît te-am prins de după gît
și te-am adus la gură!


profu’ nostru de română
care te medita pe tine,
iar cu mine era prieten,
ajunsese director,
ceruse bani la minister,
se ridica sala de sport
și era noapte la liceu.
ne priveam atenți
și nu vorbeam nimic,
te-am tras de mîini în umbre
și odată cu boarea ți-am ridicat rochița
cu flori de cîmp pictată
și te-am atins la suflet,
atît de rezemată!
plini amîndoi de var,
ca niște îngeri de carne
pe după sala de sport,
ți-am considerat
mișcările acelea,
superficial
aport.


pe la 25 de ani, într-un oraș din Transilvania,
eram foarte important
și împăiat de poezie,
ca un tînăr trofeu al culturii regățene.
tu ai văzut, trecînd la film,
afișul de lansare
și ai vrut să mă surprinzi.
după aplauze ce mi se cuveneau,
ca mămăligile și mîngîierea
la cîinii vagabonzi,
veneai spre mine ca în filme,
zîmbind pe mersul tău de manechin.
c-o singură privire mi-am învelit atunci
colegii scriitori
și i-am vîndut pe ochii tăi de mîță scărpinată.
cu o atingere de coapsă doar m-ai luat din mediul meu…
am rîs prin baruri, te-am ținut în brațe
și te-am iubit mai tandru, mai atent, mai educat.
tu începeai să devii femeie, eu îmi doream să te uimesc,
să mai rămîn puțin bărbat.
ai spus tu vorba ceea pe care te consider:
poetul meu drag, hai, rupe realitatea!


(de aici încolo se va întîmpla)
la 40 de ani m-ai căutat să-mi spui că ai probleme
cu bărbatul tău, copiii te întreabă de ce i-ai mai născut,
deștepți nu sînt c-au semănat cu el, au note mici la școală
și viața nu ți-a fost așa cum plănuiai,
cum povesteai atunci,
demult, cu înghețata aia-n mînă, de îți mai amintești…
chipul unei femei care plînge e dicționarul cuvintelor
pe care nu le știi, șterge-ți lacrimile, doamnă,
cu mijlociul și arătătorul mîinii drepte, iar cu inelarul
să-ți atingi în treacăt ușor îmbătrînitul obraz.
mai uită-te o dată atentă la mine
și hai încet pe pieptul ce încă te mai ține.
acolo se schimbă toate, dar nimic din toate cele…
cu mîinile în var și cască muncitorească,
precum în filmele cu viață comunistă,
aș vrea să lucrez la tine
ca la sediul unei bănci de sentimente,
să-ți fac din nou un zîmbet și să ți-l pun în brațe,
să-l duci mereu cu tine prin conturile lumii.
înțelegîndu-te în taină
(voi numai asta vreți, să vă-nțelegem bine),
pregătindu-ți terapia, te-am prins de umeri pe la spate,
cum prinde moartea pe țațe.


la 55 de ani tu încă mă doreai, dar nu se mai putea,
acum aveam pretenții la puștoaice arămii,
cu carne voluptoasă,
pline de buze moi pe corpul tot
și șolduri de fier,
ca să-mi înmoaie carnea,
să-mi ruginească osul,
așa cum vei fi fost și tu cîndva, de îți mai amintești…
de-atunci de cînd erai cu înghețata aia-n mînă.
ți-am zîmbit, atîta doar, ți-am zîmbit.


pe la 82, se pare,
ne-am întîlnit la o înmormîntare
în blocurile alea bleo,
lîngă liceul nostru.
nu era rudă moarta,
prietenă – nici atît,
aveam o obligație.
noi încă eram veseli,
trecuseră toate…


te-am ținut și-n brațe,
pe scări, ca să nu cazi
în întuneric,
rîdeam de cimitire,
de oameni
și de vremuri,
aveam, totuși, o teamă,
dar n-ai mai vrut atunci moșneagul
care, dezinteresat,
ți-ar fi împrumutat puțin toiagul…