Pastel


Ca un pod mă întind
în serile cu oameni
peste gesturile mele
și las prietenii să treacă.


se gîndesc la țara lor
rotundă,
strigarea din cerc
li se educă în minte
și le doinește în vene.


de frică își vorbesc
unii altora,
iar ochii adună zadarnic
lumină pe sub gene.


numai femeile
coboară în noapte
din lunile de catifea
așezîndu-și părul cald
pe casele acestui oraș.
învechit precum sentimentele.



le miros tîmplele
și ochii mei poetici
le învelesc de lume.


mărturisiri reciproce
ascund reciproc.


ating femeile acestea
și ele îmi aduc
bucuriile și tristețile lor,
ar vrea să le așez
pe inima mea,


dar inima mea se scutură
de lume
în sînge…


prieteni ai mei,
voi nici nu știți că iarna asta
a găsit de cuviință
să-mi înfrigureze
timpul.