când timpul trece
o nălucă a viselor iubește
ce va fi născut joaca fluturilor
pierduți în abisul uitării.
noaptea citește cu ochi ninși
un trecut de gheață.
poate, cândva, totul avea un sens,
dar prezentul inert și-a pierdut evidentul
unui gând clar.
o ceață de argint
cutremură rațiunea unei statui.
să fiu eu aceea?
mă văd plângând,
iar lacrimile mele spală
un păcat neînfăptuit al gândului.
un glas strigă surd o nedreptate:
'nu ucideți pasărea cântând!'
dar ea e deja moartă.
cristalul gândurilor s-s spart.
cioburi taie din amintiri până când
nimicul stăpânește totul.